De decenii întregi, o enigmă a chinuit comunitatea oceanografică: de ce suprafața oceanelor, un mediu saturat cu oxigen, emite constant metan în atmosferă?
Aceasta a fost o contradicție profundă pentru cercetători, deoarece metanul este, în mod obișnuit, un gaz produs în medii lipsite de oxigen, precum zonele umede sau sedimentele marine adânci.
Acum, un studiu publicat în Proceedings of the National Academy of Sciences pe 15 aprilie 2026 oferă o rezolvare, dezvăluind că vinovatul este microscopic, iar dinamica pe care o declanșează este mult mai îngrijorătoare decât misterul în sine.
O echipă de cercetători de la Universitatea din Rochester, incluzând pe Thomas Weber, profesor asociat la departamentul de științe ale Pământului și mediului, alături de doctorandul Shengyu Wang și cercetătorul postdoctoral Hairong Xu, a analizat un set global de date și a utilizat modele computerizate pentru a identifica mecanismul responsabil.
Rezultatul este clar și lipsit de ambiguitate: anumite bacterii generează metan ca produs secundar atunci când descompun compuși organici. Acestea fac acest lucru însă numai în condițiile în care fosfatul, un nutrient esențial, devine rar.
Aceste microorganisme nu emit metan pentru a produce energie, ci pur și simplu ca deșeu al unei operațiuni vitale de supraviețuire. Private de fosfat, sursa lor indispensabilă de fosfor, ele recurg la o moleculă organică de substituție numită metilfosfonat.
Prin ruperea legăturii carbon-fosfor din această moleculă, bacteriile eliberează metan. Spre deosebire de arheele clasice producătoare de metan, aceste bacterii nu obțin energie din acest proces, gazul fiind doar un produs secundar al unei reacții al cărei scop principal este procurarea fosforului.
Conexiunea dintre producția de metan și deficitul de fosfat explică tiparul de suprasaturație observat, cel mai pronunțat în girusurile subtropicale, acele vârtejuri oceanice vaste, comparabile ca suprafață cu Africa, unde nivelul de fosfat este insuficient.
Aici, unde procesul este cel mai activ, peste 90% din metanul produs scapă în atmosferă înainte de a fi oxidat. Practic, aproape tot ce este generat ajunge în aer.
Profesorul Weber a sintetizat miza descoperirii, afirmând că „aceasta înseamnă că lipsa fosfatului este principalul factor de control al producției și emisiilor de metan în oceanul deschis.” Această schimbare de perspectivă este una fundamentală.
Până în prezent, modelele climatice considerau metanul oceanic un fenomen marginal, puțin înțeles, probabil legat de micro-pungi anaerobe din zooplancton sau agregate de particule.
Aceste noi descoperiri redefinesc modul în care oamenii de știință percep metanul oceanic: departe de a fi un fenomen rar, producția de metan în ape bogate în oxigen ar putea fi un proces răspândit în regiunile cu niveluri scăzute de fosfat.
Cifra este amețitoare: metanul provenit din oceanele aerobe reprezintă până la 4% din producția globală de metan, o fracțiune pe care modelele existente cu greu o puteau explica mecanic.
Aceasta nu este o cantitate neglijabilă pentru un gaz a cărui putere de încălzire este, pe o perioadă de 20 de ani, de aproximativ 80 de ori mai mare decât cea a dioxidului de carbon. Descoperirea capătă o turnură cu adevărat alarmantă prin identificarea unei bucle de feedback.
Schimbările climatice încălzesc oceanul de la suprafață în jos, ceea ce accentuează diferența de densitate dintre apa de la suprafață și straturile mai adânci. Această stratificare crescândă încetinește curenții verticali care aduc nutrienți din adâncuri.
Cu o amestecare verticală redusă, apele de suprafață ar putea deveni din ce în ce mai sărace în nutrienți, creând condiții ideale pentru proliferarea microbilor producători de metan. Schema se închide implacabil într-un cerc vicios.
Deoarece metanul este un gaz cu efect de seră atât de puternic, acest lucru creează potențialul unei bucle de feedback dăunătoare: oceane mai calde duc la mai multe emisii de metan, care, la rândul lor, contribuie la o încălzire suplimentară.
Un ocean mai cald înseamnă mai puțin fosfat la suprafață, ceea ce duce la mai multe bacterii aflate în stres, apoi la mai mult metan, și în cele din urmă la o încălzire și mai accentuată, o spirală auto-întreținută.
Acest mecanism de feedback nu este, în prezent, inclus în principalele modele de proiecție climatică. Marile simulări pe care se bazează IPCC și guvernele pentru a estima traiectoria încălzirii globale ignoră încă acest factor determinant.
Prin urmare, proiecțiile subestimează potențial viteza cu care temperaturile ar putea crește, nu din cauza unei erori umane, ci pentru că biologia marină ascunde dinamici pe care știința le descoperă abia acum.
Cercetătorii înșiși admit că nu au încă o imagine de ansamblu clară asupra surselor și depozitelor de metan din ocean și nici asupra modului în care aceste echilibre vor reacționa la schimbările climatice în curs.
Descoperirea Universității din Rochester identifică mecanismul dominant de producție – metilfosfonatul ca substrat de urgență sub presiune de fosfat – dar nu cuantifică încă cu precizie magnitudinea feedback-ului la scară de secol.
Ceea ce se schimbă concret, chiar acum, este urgența revizuirii modelelor. Acest tip de feedback nu este încă inclus în majoritatea modelelor climatice majore, iar luarea sa în considerare ar putea fi determinantă pentru a înțelege cât de repede și cu ce severitate va progresa schimbarea climatică.
Oceanele acoperă 71% din suprafața Pământului și, timp de decenii, au fost considerate un amortizor împotriva încălzirii, absorbind aproximativ 90% din excesul de căldură planetară. Însă aceeași căldură ar putea fi pe cale să le transforme, lent, în amplificatori ai încălzirii globale.
