Visul de a păși pe Marte continuă să captiveze imaginația colectivă, iar agenții spațiale de top, precum NASA și SpaceX, alături de ambițioasa Chină, lucrează intens la concretizarea acestei aspirații, cu scopul final de a stabili o prezență umană durabilă pe Planeta Roșie.
Drumul până acolo este însă plin de provocări colosale, iar una dintre cele mai presante este gestionarea eficientă a resurselor limitate, indispensabile vieții: apa, hrana și oxigenul. Într
-un context atât de restrictiv, o perspectivă cel puțin intrigantă, susținută de cercetări recente, sugerează că o echipă formată exclusiv din femei ar putea fi mult mai avantajoasă. Principiul fundamental care stă la baza acestei ipoteze este legat de metabolismul bazal uman.
Știm că, în termeni absoluți, acesta este proporțional cu dimensiunea corporală: indivizii mai înalți și mai robuști înregistrează un consum mai mare de oxigen în repaus, o producție crescută de dioxid de carbon și o generare sporită de căldură metabolică.
Aceste diferențe se mențin chiar și atunci când metabolismul este accelerat în timpul activității fizice. Astfel, în mod general, persoanele mai mici și mai ușoare utilizează mai puține resurse și generează mai puține deșeuri.
Luând în considerare acești parametri, un studiu recent estimează că expedierea exclusivă a femeilor pe Marte ar putea fi, din punct de vedere logistic și al resurselor, o opțiune mult mai eficientă. Această idee nu este, de altfel, una complet nouă.
Încă din anii 1960, fiziologul William Randolph Lovelace al II-lea a inițiat programul „Lovelace Woman in Space”. Obiectivul său era de a evalua capacitatea femeilor de a se adapta fiziologic și psihologic la rigorile mediului spațial.
Aproximativ douăzeci de femei au fost recrutate pentru a parcurge exact aceleași teste de calificare la care erau supuși astronauții bărbați din programul Mercury al NASA.
În cadrul acestei inițiative, cunoscută sub numele de Mercury 13, le-a fost evaluată anduranța fizică, abilitatea de a rezolva probleme și rezistența la stres.
Rezultatele au fost clare: femeile s-au dovedit pe deplin capabile să se adapteze la mediul spațial, etalând chiar avantaje fiziologice în anumite privințe, comparativ cu bărbații. Corpurile lor sunt, în general, mai mici și mai ușoare, necesitând un aport mai redus de oxigen și calorii.
În plus, sistemul lor reproducător s-a dovedit a fi mai puțin sensibil la radiații, iar studiile indicau o predispoziție mai mică la atacuri de cord.
Toate aceste date sugerau că femeile erau la fel de apte să opereze în spațiu, consumând totodată mai puține resurse și demonstrând o rezistență fizică sporită.
Cu toate acestea, la acea vreme, NASA a refuzat să le includă în programul spațial, invocând prejudecăți sociale adânc înrădăcinate și preocupări legate de diferențele biologice între sexe.
A mai fost nevoie să treacă aproape două decenii, până în 1983, când zborul spațial al lui Sally Ride a marcat, în sfârșit, o schimbare de paradigmă în privința considerării femeilor în explorarea spațială.
De atunci, mentalitățile au evoluat considerabil, dar avantajele fiziologice inerente ale femeilor au rămas aceleași. O nouă cercetare vine să confirme încă o dată aceste concluzii.
O echipă condusă de Jonathan PR Scott, de la Institutul de Medicină Fiziologie Spațială (MEDES) din Toulouse, a analizat cu atenție consumul estimat de oxigen, cheltuiala energetică totală, producția de dioxid de carbon și căldură, precum și necesarul de apă al bărbaților și femeilor în misiuni spațiale de lungă durată.
Scopul a fost de a contura profilul „astronautului optim”. Cercetătorii au constatat că, în cazul astronauților bărbați, dimensiunea corporală în sine era suficientă pentru a amplifica masiv toate aceste măsuri.
Mai precis, cheltuiala energetică totală a bărbaților a fost, în medie, cu 30% mai mare decât cea a femeilor. De asemenea, bărbații consumau cu 60% mai mult oxigen, iar producția lor de dioxid de carbon era tot cu 60% mai ridicată.
Nu în ultimul rând, necesarul lor de apă depășea cu 17% pe cel al femeilor.
Raportându-se la dimensiunile medii ale unui bărbat și ale unei femei din Statele Unite, cercetătorii au calculat că o echipă formată exclusiv din femei ar putea reduce necesarul nutrițional și, implicit, consumul de oxigen cu până la 41%.
Astfel, dorința de a trimite doar femei pe Marte nu este motivată de nicio ideologie, ci se bazează pe principii științifice fundamentale.
