Timp de mai bine de un secol, paleontologii au căutat primele urme de animale în rocile vechi ale Pământului și n-au găsit nimic convingător acolo unde se așteptau. Între ceea ce spuneau genele și ceea ce arătau fosilele rămânea o prăpastie de 160 de milioane de ani.
Acum, un singur exemplar schimbă povestea: o burete moale, vechi de 550 de milioane de ani, descoperit pe malurile fluviului Yangtze din China. Se numește Helicolocellus. Are 38 de centimetri. Și, dintr-odată, golul nu mai e gol.
Studiul, publicat în Nature și coordonat de geobiologul Shuhai Xiao de la Virginia Tech, în colaborare cu Universitatea din Cambridge și Institutul de Geologie și Paleontologie din Nanjing, atinge în plin un paradox care a stânjenit știința zeci de ani.
Ceasurile moleculare, care estimează vechimea ramurilor din arborele vieții prin numărarea mutațiilor acumulate, indicau că bureții au apărut în urmă cu aproximativ 700 de milioane de ani. Iar fosilele clare de bureți nu urcau mai sus de 540 de milioane de ani.
O tăcere de 160 de milioane de ani – de peste două ori perioada scursă de la dispariția dinozaurilor non-aviari – pentru un filum considerat astăzi cel mai vechi dintre animale. Explicațiile concurente erau două.
Fie strămoșul comun al bureților avea, asemenea multor specii actuale, spicule silicioase ori calcaroase, iar lipsa fosilelor precambriene se datora unui potențial scăzut de conservare în anumite condiții chimice; fie acel strămoș era un animal fără părți mineralizate, iar spiculele au apărut independent, mai târziu, în marile grupe de bureți – ceea ce ar face aproape imposibilă identificarea acelor forme timpurii în arhiva fosilă.
Helicolocellus înclină decisiv balanța către a doua variantă. Totul a început cu un mesaj pe telefon. În urmă cu cinci ani, un colaborator i-a trimis lui Shuhai Xiao o fotografie cu un specimen scos din stâncă, pe malul Yangtzeului. „N-am mai văzut așa ceva”, își amintește el.
Și a știut aproape imediat că e ceva nou. Echipa a eliminat rând pe rând ipotezele: nu era ascidie, nu era anemonă, nici coral. Rămânea o întrebare încărcată de speranță: ar putea fi un burete străvechi, din aceia care le scapă mereu paleontologilor?
Exemplarul, lung cât un antebraț uman, păstrează o arhitectură surprinzător de complexă. Suprafețele sale sunt alcătuite din „carouri” regulate, fiecare împărțit în altele mai mici, și acestea la rândul lor subdivizate.
Acest tipar de grilă se regăsește la unii bureți de sticlă (hexactinellide) tipici Paleozoicului. Forma și planul corpului sunt aproape aceleași. Cu o diferență care schimbă totul: la Helicolocellus, grilele sunt din materie organică, nu din spicule mineralizate.
Același plan, aceeași arhitectură, zero mineral. De aceea nu-l vedeam. Nu avea cum să se păstreze decât în condiții cu totul speciale. Dimensiunea a surprins echipa. Alex Liu, cercetător la Universitatea din Cambridge, se aștepta ca bureții primitivi să fie minusculi.
În schimb, noul exemplar are circa 38 de centimetri și un plan corporal conic, relativ complex – o lecție despre cât de diferite puteau arăta primele animale față de ceea ce am imaginat. Indiciile pentru un astfel de scenariu se adunau de câțiva ani.
În 2019, Xiao și colegii săi sugeraseră deja că primele bureți poate nu produceau acele structuri tari, în formă de ace, numite spicule, care definesc mulți bureți moderni. Privind tot mai adânc în timp, cercetătorii observau că spiculele devin treptat mai mineralizate.
Cu cât mai vechi, cu atât mai organice. Concluzia logică era tentantă: extrapolând, cele dintâi forme ar fi putut fi animale cu corp moale, cu un „schelet” complet organic, fără niciun mineral.
Dacă așa a fost, atunci nu aveau cum să treacă testul fosilizării, în afară de situații rare, când mineralizarea din mediul înconjurător „îngheață” organismul înainte ca degradarea să-l șteargă.
Helicolocellus este exact o astfel de excepție, provenind din depozite carbonatate marine cunoscute pentru capacitatea lor de a conserva organisme cu corp moale de la sfârșitul perioadei ediacarane.
Dincolo de piesa lipsă pe care o adaugă timpuriului arbore al vieții, descoperirea arată și unde trebuie să privim mai atent. Primele bureți au fost „buretoase, nu vitrege”: fără schelet mineral, deși împărtășeau trăsături structurale cu formele ulterioare.
Această distincție poate ghida viitoarele căutări, orientând paleontologii spre roci mai vechi în care să caute amprentele discrete ale unor rețele organice, nu urmele evidente ale mineralelor.
Consecința este majoră: evoluția animalelor timpurii ar putea fi subestimată în datele paleontologice, nu pentru că ele nu existau, ci pentru că nu se păstrau. Timp de decenii, absența fosilelor animale precambriene a alimentat îndoieli asupra ceasurilor moleculare.
Helicolocellus împacă cele două perspective: genele aveau dreptate; rocile, pur și simplu, nu vorbeau. Iar câmpul de cercetare se mișcă repede.
Oameni de știință de la MIT au raportat indicii chimice convingătoare că primii animale de pe Terra au fost probabil bureți marini străvechi, ascunși în molecule rare din roci mai vechi de 541 de milioane de ani.
Și mai departe în timp, din roci canadiene au fost descrise structuri minuscule care ar putea fi cele mai vechi urme de viață animală identificate până acum, datând de aproape 890 de milioane de ani.
Interpretarea lor este încă dezbătută, dar, dacă se confirmă, împinge începutul lumii animale și mai înapoi. Între o burete moale de pe malul Yangtzeului și filamente organice prinse în roci din nordul Canadei, începutul poveștii noastre capătă alte contururi.
Se rescrie încet, corp moale cu corp moale.
