Cu mult înainte ca nordul să devină „susul” de pe orice hartă, orientarea lumii pe hârtie era o chestiune de alegere și credință. În Antichitate, direcția privilegiată varia de la o civilizație la alta.
Egiptenii, de pildă, priveau spre sud ca spre partea de sus a lumii, pentru că de acolo venea Nilul, sursa vieții lor. În alte culturi, estul era ridicat la rang de orientare principală: acolo răsare Soarele, iar simbolismul sacru al începutului zilei stabilea ordinea hărții.
Europa medievală a dus mai departe această logică. Hărțile așezau adesea Ierusalimul în centru, iar estul în partea de sus, un gest încărcat de sens religios pentru creștinii epocii. A privi spre răsărit era un mod de a ancora lumea în jurul unui centru considerat sfânt.
Înainte de epoca modernă, nordul nu avea întâietate; fiecare civilizație își compunea hărțile după nevoi, obiceiuri sau convingeri. Martor fidel al acestei diversități este și harta lui Muhammad al-Idrisi din 1154, Tabula Rogeriana, desenată cu sudul în partea de sus. O altă lume, un alt „sus”.
Schimbarea se produce în secolul al XVI-lea, odată cu apariția cartografiei moderne. Gerardus Mercator, cartograful flamand care în 1569 publică celebra sa hartă a lumii, vrea să le ușureze viața marinarilor.
El desenează liniile de rhumb — trasee maritime urmate la un cap constant — și alege, din motive practice, să pună nordul în partea de sus. Decizia lui nu a rămas un detaliu de atelier: s-a răspândit treptat în toată Europa și a schimbat felul în care privim hărțile.
Alegerea avea logică pentru navigatorii vremii. Busola indica nordul magnetic, oferind un reper imediat, iar Steaua Polară, folosită încă din Antichitate, îi ajuta pe marinari să se orienteze în emisfera nordică.
Împreună, aceste instrumente au consolidat ideea că nordul trebuie să fie direcția de referință și, în consecință, „susul” pe hartă. Privită din spațiu, însă, ideea de sus și jos se topește.
Fotografia „Blue Marble” din 1972 a fost publicată cu Antarctica în partea de sus, o ilustrare limpede a faptului că orientarea este, în fond, o convenție umană. Iar convențiile se schimbă odată cu tehnologia. Hărțile digitale din GPS și aplicațiile de navigație nu mai au un „sus” fix.
Ele se rotesc după poziția noastră și după direcția de deplasare. Nordul nu mai e o obligație, ci doar o opțiune. Orientarea devine dinamică, aliniată mișcării noastre prin lume.
