În Islanda, salvatorul solului a ajuns să înghită exact ceea ce ar fi trebuit să ocrotească. O plantă adusă acum opt decenii pentru a opri degradarea pământului mănâncă astăzi mușchii și lichenii pe care misiunea ei inițială era să îi protejeze. Povestea începe în 1945.
Hákon Bjarnason, pădurar, a pornit spre College Fjord, în Prince William Sound, Alaska, de unde a adunat semințe de lupin Nootka. Anul următor avea să își descrie expediția într-un text publicat în jurnalul Societății Forestiere din Islanda.
Nu era însă prima tentativă de acest fel: încercări cu mai multe specii de lupin, inclusiv Lupinus nootkatensis, existau încă din 1885. Dar momentul 1945 avea să rămână punctul de cotitură. De ce Alaska?
Pentru că Islanda de la finalul celui de-al Doilea Război Mondial era o insulă cu solul la pământ. Secole întregi de defrișări și pășunat intensiv lăsaseră pământul gol în fața vântului, a ploii și a înghețului. Porțiuni întregi de sol fertil ajunseseră literalmente în mare.
În acest context, lupinul părea alegerea ideală: o leguminoasă care fixează azotul atmosferic datorită bacteriilor din rădăcini, capabilă să crească acolo unde aproape nimic altceva nu rezistă, cu rădăcini adânci care stabilizează nisipurile vulcanice și pregătesc terenul pentru alte plante.
În zonele cu precipitații bogate, crește cel mai viguros.
Cum a scăpat planta de sub control
Numai că planta nu s-a oprit acolo unde fusese pusă. Semințele ei călătoresc pe distanțe uriașe, purtate de râuri, de apa de topire a ghețarilor sau de alunecări de teren.
Atât de eficiente sunt aceste rute naturale încât lupinul a depășit demult suprafețele vizate, ajungând chiar și în câmpiile cu arbuști pitici caracteristice insulei. Un studiu genetic apărut în Scientific Reports dezvăluie o parte mai puțin vizibilă a acestei expansiuni.
Da, obiectivul de reducere a eroziunii a fost atins. Dar cercetătorii arată că omul a acționat ca un „hiper-vector”, amestecând descendențe de lupin de origini diferite și accelerând răspândirea lor pe toată insula.
Semințele nord-americane au trecut în mare parte prin Reykjavík înainte de a se împrăștia. Până și insectele intră în joc: în unele zone nisipoase, noctuidul Melanchra pisi defoliază plantele la sfârșitul verii, fără a le opri însă avansul pe termen lung.
Un paradox ecologic la optzeci de ani
Peisajele islandeze, cu mușchii lor groși și lichenii care au nevoie de zeci de ani pentru a se forma, sunt o moștenire naturală spectaculoasă și extrem de fragilă. Exact acest echilibru delicat este ceea ce lupinul sparge atunci când prinde putere.
Un studiu de teren a măsurat impactul la trei niveluri de acoperire, de la absență totală până la ocuparea aproape completă a solului. Concluziile sunt tranșante: în câmpii și păduri, diversitatea plantelor scade semnificativ atunci când lupinul acoperă mai mult de jumătate din suprafață.
Mușchii și lichenii, incapabili să concureze cu o plantă atât de înaltă și de densă, sfârșesc sufocați sub frunzișul ei. Doar pajiștile par ferite, probabil pentru că vegetația lor mai competitivă rezistă mai bine invaziei.
Astfel se conturează un paradox ecologic care depășește cu mult cazul islandez: o soluție gândită să repare o rană a mediului poate genera, în timp, o altă la fel de gravă.
Lupinul Nootka, clasificat acum drept specie invazivă în Islanda, continuă să acopere gâlci, mușchi și licheni nativi, inclusiv în locurile unde fusese menit să ofere servicii insulei. La optzeci de ani de la introducere, planta întruchipează dubla față a intervențiilor umane bine intenționate.
Și-a dus la capăt misiunea principală, stabilizând solurile amenințate de eroziune, dar a rescris din temelii ecosisteme formate de-a lungul mileniilor. Iar Islanda se confruntă acum cu o dilemă deloc simplă: ce faci cu o plantă devenită esențială în anumite locuri și distructivă în altele?
