Lucy, un exemplar celebru de Australopithecus afarensis vechi de 3,2 milioane de ani, este rechizitoriul unor noi descoperiri care contrazic reprezentarea sa tradițională.
În contrast cu ideea general acceptată că Lucy era acoperită cu o blană densă, dovezile recente contestă această viziune și sugerează o mai mare similaritate cu oamenii moderni în privința aspectului său exterior.
Descoperită în 1974 în Etiopia de o echipă coordonată de Donald Johanson, rămășițele fosile ale lui Lucy au reprezentat o fereastră vitală către originile noastre evolutive, oferind informații esențiale despre anatomia și modul de viață al strămoșilor noștri.
Lucy era de aproximativ un metru înălțime și cântărea treizeci de kilograme, îmbinând trăsături umane și asemănătoare maimuțelor, precum brațe lungi și un torace în formă de clopot.
Analize recente indică faptul că Australopithecus putea să-și îndrepte articulațiile genunchiului și să-și extindă șoldurile similar cu oamenii moderni, sugerând capacitatea de a merge în poziție bipedală.
De asemenea, musculatura picioarelor era mult mai dezvoltată decât cea umană, asemănătoare cu cea a bonobourilor. Fosilele asociate lui Lucy și descoperirile arheologice din regiunea respectivă sugerează un mediu mixt de pajiști și păduri, care oferea o gamă variată de resurse alimentare.
Analizele dinților și oaselor indică faptul că dieta sa includea atât plante, cât și mici animale. În mod convențional, Lucy a fost ilustrată ca având blană roșiatică și deasă, bazat pe presupuneri privind apariția primilor hominizi.
Progresele din analiza genetică, totuși, aduc noi perspective asupra evoluției părului la strămoșii noștri.
Cercetările asupra păduchilor umani susțin că pierderea blănii a apărut cu aproximativ trei-patru milioane de ani în urmă, ceea ce sugerează că Lucy și contemporanii săi erau probabil mai puțin păroși decât s-a crezut anterior.
Mai mulți factori evolutivi pot explica această pierdere a părului: termoreglarea, esențială în mediul cald al Africii, ar fi putut fi optimizată prin reducerea blănii, iar acest fenomen ar fi redus și expunerea la paraziți.
Pe lângă acestea, pielea lipsită de păr putea facilita și recunoașterea semnalelor vizuale și olfactive, aspect important pentru interacțiunile sociale și unitatea grupurilor.
Descoperirile au implicații majore asupra interpretării evoluției umane, sugerând că pierderea blănii a contribuit decisiv la transpirația ca mecanism de răcire, concept care a permis strămoșilor noștri să se deplaseze și să vâneze pe distanțe lungi.
De asemenea, dacă Lucy ar fi avut o asemenea adaptare, ar afecta modul în care ne imaginăm adaptările sale sociale și ecologice.
Aceste noi perspective influențează, de asemenea, modul în care hominizii sunt reconstituiți și reprezentați în muzee și manuale, ajutând la educarea publicului cu privire la realitățile evoluției umane și depășirea stereotipurilor vechi.
