Totul începe cu un paradox al fizicii moderne. Dacă teoria lui Stephen Hawking este corectă, orice gaură neagră pierde masă treptat, prin radiația care îi poartă numele. Cu cât obiectul este mai mic, cu atât procesul se accelerează.
Or, găurile negre primordiale – formate în primele fracțiuni de secundă după Big Bang, din fluctuațiile materiei ultra-dense – sunt infime comparativ cu cele stelare. Asta însemna că, după miliarde de ani, nu ar mai fi trebuit să existe.
O gaură neagră născută cu masa unui asteroid, aproximativ un miliard de tone, s-ar fi descompus în circa un miliard de ani. Una cu masa de o singură tonă s-ar fi volatilizat aproape instantaneu.
Toate ar fi trecut printr-un punct critic: momentul în care masa rămasă atinge aproximativ 20 de micrograme, adică masa Planck – echivalentul a 0,000000022 kilograme, sau, pentru a da o imagine, greutatea unui păr de sprâncene uman.
Tranziția neașteptată către radiația purificatoare
Până acum, fizicienii credeau că aceste ultime 20 de micrograme se evaporă în mai puțin de o secundă, lăsând în urmă doar un flash de energie. Daniel Paraizo și echipa sa de la Colegiul de Științe Eberly spun altceva. Conform calculelor lor, la atingerea acestui prag, evaporarea se oprește brusc.
Gaura neagră nu mai pierde masă. Se stabilizează. Și mai mult: începe să se comporte ca o gaură albă. Ce înseamnă asta? O gaură neagră aspiră tot ce se apropie, fără scăpare. O gaură albă face exact pe dos: respinge materia și radiația, ejectând energie spre exterior.
Paraizo numește acest fenomen „radiație purificatoare” – un semnal cuantic care ar curăța mediul din jur, specific unei găuri albe. Același obiect trece, așadar, de la o extremă la alta.
Materia întunecată ascunsă în resturi cuantice
Remarcabil este că Paraizo și colegii săi au ajuns la această concluzie fără să aibă nevoie de o teorie completă a gravitației cuantice – acel Sfânt Graal al fizicii care unifică relativitatea generală cu mecanica cuantică și care încă nu a fost descifrat.
Ei susțin că doar ipoteze simple despre comportamentul pe distanțe lungi al găurilor negre sunt suficiente pentru a prezice această tranziție. Ceea ce face rezultatul cu atât mai solid. Găurile negre primordiale rămân, pentru moment, ipotetice – nu au fost niciodată detectate direct.
Însă interesul pentru ele crește vertiginos, fiind considerate candidați serioși pentru materia întunecată, acea componentă invizibilă care alcătuiește aproximativ 27% din univers.
Dacă noile calcule sunt corecte, universul ar putea fi plin de obiecte stabile, minuscule, care nu mai absorb lumină, ci o emit. O schimbare radicală de paradigmă, născută din ultimele 20 de micrograme ale unei găuri negre.
