În capodopera atemporală a lui Antoine de Saint-Exupéry, tânărul erou venit de pe asteroidul B-612 mărturisește cu o duioșie nostalgică că a privit până la patruzeci și patru de apusuri de soare într-o singură zi.
Dacă poezia ne permite să ne eliberăm cu ușurință de legile stricte ale fizicii spațiale, a reproduce o astfel de ispravă pe planeta noastră reală se dovedește infinit mai complex. Și totuși, omenirea a fost dintotdeauna fascinată de ideea de a domoli mersul soarelui și de a reține lumina.
În anul 2014, o echipă îndrăzneață a decis să accepte o provocare cu totul nebunească: să învingă rotația terestră pentru a menține amurgul suspendat.
Aventura lor demonstrează că, printr-o stăpânire perfectă a geografiei noastre, este posibil să prelungim magia serii mult mai mult decât ne-am fi așteptat. Planeta noastră albastră se rotește perpetuu spre est.
Prin urmare, zona luminată de steaua noastră se deplasează constant, creând ciclul imuabil al zorilor, al zilei orbitoare și al amurgului lent.
Pentru a imobiliza un apus de soare și a rămâne etern în acea sublimă bandă de penumbră oranjă, logica este implacabilă: trebuie să zbori spre vest exact cu aceeași viteză cu care se rotește Pământul. Pe hârtie, ideea este seducătoare.
În practică însă, dacă încerci experiența la nivelul liniei Ecuatorului, viteza de rotație a planetei noastre atinge apogeul, de aproximativ 1.609 km/h.
Cu excepția câtorva aeronave militare supersonice sau a regretatului Concorde, este o alură pur și simplu inaccesibilă pentru un avion comercial tradițional. A urmări la nesfârșit cursul astrului solar necesita, așadar, o regândire totală a traiectoriei pentru a ocoli acest zid fizic.
Aici intervine o echipă singulară, formată dintr-un fost pilot veteran al NATO, un fotograf și un cineast.
Reuniți în 2014 pentru filmările unei spectaculoase campanii promoționale a producătorului de ceasuri Citizen, acești trei aventurieri au elaborat o strategie imparabilă pentru a traversa cele douăzeci și patru de fusuri orare fără a fi vreodată depășiți de căderea nopții. Arma lor secretă?
Au uitat de căldurile ecuatoriale și s-au îndreptat direct spre Marele Nord. Mecanica cerească este clară: cu cât te îndepărtezi mai mult de Ecuator pentru a te apropia de polii magnetici, cu atât circumferința axei de rotație se reduce drastic.
De facto, viteza necesară pentru a contracara rotația terestră scade proporțional. Echipajul a decolat, așadar, din Islanda, navigând mai întâi spre nord-est pentru a atinge cu precizie redutabilul paralelă 80 de grade nord, înainte de a vira spre vest.
La această latitudine extremă, viteza de evadare necesară devenea, dintr-o dată, perfect gestionabilă pentru aeronava lor. Odată fixați pe traiectoria și viteza potrivite, cei trei camarazi au putut începe urmărirea lor poetică.
Au survolat peisajele înghețate și deșertice ale Groenlandei, apoi vastele întinderi sălbatice din nordul Canadei, îmbăiați într-o lumină crepusculară constantă și hipnotizantă.
Planul original prevedea încheierea acestui tur al lumii survolând Rusia pentru o realimentare indispensabilă în inima Siberiei. Din nefericire, poezia momentului s-a ciocnit violent de zidul realităților geopolitice terestre. Autoritățile ruse au refuzat categoric survolul spațiului lor aerian.
Constânși să-și abandoneze visul unei bucle complete, piloții au realizat totuși o performanță memorabilă: au menținut un apus de soare continuu deasupra carlingilor lor timp de opt ore lungi, neîntrerupte.
O performanță suspendată în timp care amintește că, chiar dacă astronauții de pe Stația Spațială Internațională asistă la șaisprezece amurguri fulgerătoare pe zi datorită orbitei lor vertiginoase, a reuși să fixezi lumina din atmosfera noastră rămâne o aventură care îți taie răsuflarea.
