Noiembrie 1970. În Golful Bengal, o masă de aer cald și umed începe să se rotească. Nimeni nu știe încă, dar se naște cea mai devastatoare furtună pe care a cunoscut-o vreodată omenirea. Sistemul se intensifică rapid.
Vânturile ating viteze de peste 200 km/h pe măsură ce energia oceanului alimentează depresiunea tropicală. Ciclonul se îndreaptă încet spre nord, spre coastele estice ale Indiei și ceea ce era atunci Pakistanul de Est, astăzi Bangladesh. Pe 12 noiembrie, lovește uscatul.
O catastrofă fără avertisment
Prognozele meteo ale vremii erau rudimentare. Populațiile de pe țărm nu au primit niciun avertisment. Când valul uriaș s-a prăbușit peste regiunile joase și dens populate, oamenii au fost luați prin surprindere.
Vânturile puternice smulgeau acoperișuri, ploile torențiale transformau pământul în smârcuri, iar apa sărată a oceanului a înghițit sate întregi. Bangladesh-ul, cu teritoriul său plat și densitatea uriașă a populației, a amplificat catastrofa.
În zona lovită de ciclon trăiau atunci aproximativ 1.361.000 de oameni. Cei mai vulnerabili – copiii, bătrânii și bolnavii – au plătit cel mai scump preț. Bilanțul exact rămâne incert: estimările variază între 240.000 și 500.000 de morți, majoritatea înecați sau striviți de alunecări de teren.
Numărul real ar putea rămâne pentru totdeauna necunoscut, din cauza haosului și a lipsei de înregistrări riguroase.
Lecția a 500.000 de vieți pierdute
Tragedia a forțat o schimbare de paradigmă. Autoritățile din Bangladesh au început să construiască adăposturi rezistente la cicloni, au pus la punct sisteme de avertizare timpurie și au organizat planuri de evacuare.
Lecția celor 500.000 de vieți pierdute a devenit fundamentul unor măsuri care, decenii mai târziu, au salvat sute de mii de oameni. Ciclonul Bhola nu a fost doar o catastrofă naturală – a fost un punct de cotitură în lupta omului cu furia naturii.
