Aproape 20 de cvadrilioane de mici corpuri fremătătoare mișună pe scoarța terestră – o cifră de două ori mai mare decât estimarea făcută acum treizeci de ani. Și nu, nu e vorba de stele din galaxie, ci de furnici.
În spatele acestui număr astronomic se ascunde o întrebare simplă, dar esențială pentru ecologie: cât cântăresc toate la un loc și unde trăiesc? Până acum, răspunsul a fost doar un joc de aproximări. Chiar și cea mai celebră estimare – cea a biologului EO Wilson din 1994
, bazată pe date culese într-un colț al Angliei – nu avea acoperire globală. Un grup de cercetători a decis să pună capăt incertitudinii. Au adunat 489 de studii științifice, din toate colțurile lumii, acoperind fiecare biom major și fiecare tip de habitat. Rezultatul?
O meta-analiză care重构imaginea de ansamblu asupra acestor insecte omniprezente.
Biomasa furnicilor atinge 12 megatone de carbon
După ce au procesat tone de date, autorii au ajuns la o concluzie care dă fiori: aproximativ 20 de milioane de miliarde de furnici. Și aceasta e o estimare conservatoare, care exclude coloniile care nu ies la suprafață și zonele slab studiate, precum pădurile boreale.
Dacă am pune cap la cap biomasa tuturor acestor insecte, am obține 12 megatone de carbon uscat – adică o cincime din cât cântărește întreaga populație umană. Distribuția lor pe glob dezvăluie un dezechilibru fascinant. De șase ori mai multe furnici trăiesc în copaci decât pe sol.
În regiunile tropicale și subtropicale, densitatea explodează, dar habitatul dictează reguli precise: în păduri, frunzele sunt luate cu asalt de colonii arboricole, în timp ce în zonele aride, solul este cel care fierbe de căutătoare de hrană.
De la număr impresionant la instrument critic
Pentru oamenii de știință, această hartă nu este doar un număr impresionant. Ea dezvăluie cât de puțin știm de fapt despre cele aproximativ 15.700 de specii de furnici și despre lacunele uriașe din cunoștințele noastre ecologice.
În același timp, devine un instrument critic: pe măsură ce clima se schimbă, aceste date ar putea fi etalonul de la care să măsurăm cum răspund cele mai mici dintre constructoarele de ecosisteme.
