Privește în jur. Aerul pare limpede, transparent. Și totuși, în fiecare clipă, deasupra noastră se joacă o bătălie pe care nu o vedem. De la deșerturile arzătoare ale Saharei până la ghețurile curate ale Arcticii, microplasticele ajung peste tot.
Mult timp, oamenii de știință au mers aproape pe bâjbâite când au încercat să măsoare această poluare invizibilă.
O nouă cercetare, publicată în revista Nature, pune pentru prima dată o cifră fermă pe ceva ce părea de necuprins: în fiecare an, sute de cvadrilioane de particule sintetice intră în atmosferă. Echipa de la Universitatea din Viena avansează un număr care taie respirația: 600 de cvadrilioane.
Adică 600 000 000 000 000 000 de particule de microplastic eliberate anual din surse terestre în aer. Imaginează-ți o furtună tăcută, continuă, care nu se oprește niciodată. Iar una dintre marile dezvăluiri ale studiului este legată de originea acestor particule.
Deși atenția publică s-a concentrat adesea pe „continentele de plastic” din oceane, principala sursă este, de fapt, uscatul. Emisiile provenite de pe uscat sunt de 20 de ori mai mari decât cele din oceane.
Marea eliberează „doar” 26 de cvadrilioane de particule pe an, antrenate în aer de stropii mării. Pentru a reduce incertitudinile care au însoțit până acum aceste estimări, climatologul Andreas Stohl, autorul principal al studiului, a reunit 2.782 de măsurători colectate în 283 de puncte de pe glob.
Din această analiză reiese o imagine mai stabilă: concentrația mediană este de 0,08 particule pe metru cub pe uscat și de 0,003 particule pe metru cub pe mare. Paradoxal, cifrele acestea, oricât de mari ar părea, sunt mult mai mici decât se anticipase.
Estimările anterioare, de regulă extrapolări din date locale, erau de la 100 până la 10.000 de ori mai ridicate. De pildă, pe coasta Chinei, măsurătorile au variat haotic, de la 0,004 la 190 de particule pe metru cub. Revizuirea în jos nu înseamnă însă că problema s-a rezolvat.
Arată, mai curând, cât de puțin am înțeles până acum dimensiunea reală a fenomenului. Microplasticele sunt fragmente minuscule, între un micron și cinci milimetri.
Sunt suficient de ușoare pentru a rămâne suspendate în aer, a traversa continente, a fi inhalate de organismele vii sau a se depune în ecosisteme despre care am vrea să credem că sunt neatinse. Studiul de față nu închide subiectul, ci marchează un nou punct de plecare.
Oferă, în sfârșit, o referință solidă, un punct zero de la care cercetătorii pot urmări cu mai multă precizie acești poluanți.
Chiar dacă vorbim despre niveluri mai reduse decât în cele mai sumbre scenarii imaginare, 600 de cvadrilioane de particule pe an rămân o povară colosală pentru atmosferă, ale cărei efecte pe termen lung asupra sănătății noastre încă nu le cunoaștem.
