Mirosul distinctiv al cărților vechi, cunoscut sub numele de bibliosmie, are o explicație științifică bazată pe procesele chimice naturale care au loc în materialele componente ale acestora.
Fenomenul se datorează în principal degradării progresive a componentelor hârtiei, în special a ligninei, un polimer vegetal prezent în compoziția acesteia.
Până în anul 1845, hârtia era produsă predominant din materiale precum bumbacul și inul, care conțineau cantități semnificative de celuloză, un polimer stabil ce conferă rigiditate plantelor. Odată cu evoluția metodelor de producție, lignina a devenit o componentă frecventă în fabricarea hârtiei.
Acest compus, prin procesul de oxidare, eliberează molecule cu arome similare celor de vanilie, ceai sau flori zdrobite. Parfumul caracteristic este completat de emanațiile provenite din cernelurile și adezivii utilizați în procesul de tipărire și legare a cărților.
Fiecare volum dezvoltă un profil olfactiv unic, determinat de vârsta sa, metodele de fabricație utilizate și condițiile în care a fost păstrat. Cercetătorii au identificat o complexitate aromatică rezultată din interacțiunea dintre componentele fizice ale cărții și mediul său de conservare.
Bibliosmia transcende simpla percepție olfactivă, reprezentând și conexiunea dintre miros și experiența completă a lecturii. Pentru numeroși cititori, aroma specifică a cărților poate declanșa amintiri din perioada copilăriei sau poate evoca momente semnificative din trecut.
Această asociere olfactivă poate genera conexiuni cu atmosfera specifică bibliotecilor, caracterizată prin liniște și contemplație intelectuală, explicând astfel senzația de confort pe care mulți o experimentează în prezența cărților vechi.
