Cea mai sudică comunitate urbană reală de pe planetă se numește Ushuaia. Dar drumul până la acest titlu trece printr-un război al cifrelor și al orgoliilor naționale. Chile și Argentina se bat pentru coroana „sfârșitului lumii”. Pe hartă, cel mai sudic punct locuit pare clar:
Puerto Williams, în Chile, la 54°56′ Sud. Problema e că acolo trăiesc mai puțin de 2.000 de oameni. Legal, e doar un sat mare. Dacă vrei un oraș adevărat, cu școli, spitale și infrastructură, trebuie să urci spre nord. Punta Arenas, tot în Chile, are 100.000 de locuitori.
E legitim, dar se află la aproape 200 de kilometri mai la nord. Iar adevăratul compromis geografic este argentinian. Ushuaia, în Țara de Foc, adună 83.000 de suflete la 54°48′ Sud. E simultan suficient de sudică și suficient de mare. Așa câștigă titlul de ultimul bastion sudic al umanității.
Dar aceeași latitudine, dacă o transpunem în emisfera nordică, ne duce în Yorkshire. În Anglia. Acolo unde clima e blândă și ploaia e ușoară, nu furtuni omorâtoare ca în Țara de Foc. Nordul globului este, altfel spus, mult mai locuibil. Căutarea celui mai nordic oraș devine astfel o altă poveste.
Fiordul Frigg, în Groenlanda, e nelocuit de secole. Stația militară Alert, din Canada, are doar o sută de cercetători în rotație, niciun rezident permanent. În arhipelagul norvegian Svalbard, orașul Ny-Ålesund abia adună 30 de locuitori permanenți.
Longyearbyen, ceva mai la sud, găzduiește 2.800 de oameni – o performanță de supraviețuire, dar insuficientă pentru statutul de oraș propriu-zis. Marele câștigător al nordului extrem este Utqiagvik, în Alaska. 5.000 de locuitori, statut oficial de oraș, condiții climatice îngrozitoare.
La nord ca la sud, America stabilește granițele geografice definitive ale umanității. Dacă vrei să ajungi la marginea lumii, pașii tăi se opresc în Americi.
