În noaptea aceea, apa nu a mai respectat niciun pact. A venit peste casa pe piloni, a urcat până la doi metri deasupra podelei și a transformat totul într-o amintire. Crescătorul de creveți din delta râului Mahakam, în Borneo, spune că nu văzuse așa ceva în toată viața lui.
Dar valul nu a fost un capriciu al naturii. A fost o factură. Timp de decenii, sate întregi din Indonezia, Thailanda și Java au tăiat pădurile de mangrove pentru a săpa iazuri cu creveți. Pe hârtie, calculul părea imbatabil: valută de export, locuri de muncă, profit rapid.
Ceea ce nimeni nu a luat în seamă a fost exact ceea ce se tăia. Rădăcinile încâlcite ale mangrovelor, îngropate în noroi, nu erau doar un decor exotic. Ele frânau valurile, încetineau furtunile și prindeau sedimentele care țineau coastele întregi.
O fâșie de o sută de metri din această centură verde poate absorbi o parte uriașă din energia distructivă a unei furtunii. Fără ea, marea nu mai are niciun obstacol.
Cei care au tăiat pădurea au înghițit eroziunea
Ironia este că exact cei care au distrus bariera au fost primii loviți de consecințe. În anii 1980, în delta Mahakam, iazurile au început să înlocuiască pădurile. Până în 2020, aproximativ jumătate din pădurile deltei dispăruseră, în timp ce autoritățile priveau de pe margine.
Eroziunea a început să înghită totul: pământ productiv, case, chiar și un cimitir care se afla cândva pe terenul uscat. Crescătorul de creveți a văzut cum iazul lui s-a micșorat de la zece hectare în anii 1990 la doar patru hectare astăzi.
Pe insula Java, o locuitoare din satul Mangunharjo își amintește cum, în câțiva ani, eroziunea a distrus plajele și sursele de venit ale întregii comunității. Thailanda oferă aceeași lecție, la o scară și mai mare.
Defrișările legate de creșterea creveților au redus la jumătate acoperirea de mangrove a țării din anii 1960. Coastele au rămas fără apărare, riscul de inundații s-a dublat, iar pescuitul a scăzut la jumătate.
Familiile care trăiau din resursele mării au fost primele afectate, cu mult înainte ca iazurile să aducă vreun beneficiu real. Când guvernele au încercat să repare ce au stricat, lucrurile au mers adesea prost.
Un proiect major de reîmpădurire anunțat în Indonezia în 2000 nu a livrat rezultatele promise. Metodele greșite și sprijinul practic limitat au transformat un efort bine intenționat într-un nou eșec, lăsând comunitățile și mai expuse la eroziune și inundații.
Refacerea pădurii crește producția de creveți
Totuși, există o cale care începe să convingă chiar și pe cei mai sceptici. În Ecuador, ONG-ul Conservation International lucrează direct cu crescătorii de creveți: o parte din teren rămâne pentru producție, iar restul este lăsat să se regenereze.
Modelul care funcționează cel mai bine împarte suprafețele clar: 50 până la 80% pentru refacerea mangrovelor, 20 până la 50% pentru creșterea creveților. Separarea permite celor două componente să funcționeze independent, iar natura își face singură treaba.
Dar argumentul care răstoarnă toate calculele este unul pe care îl poate înțelege orice afacerist: refacerea mangrovelor pe o fâșie de 100 de metri lângă iazuri ar crește producția totală de creveți cu aproximativ 19%. Nu mai este vorba despre conservare abstractă.
Este vorba despre protejarea propriei investiției. Mangrova nu a încetat niciodată să fie cel mai bun aliat al acvaculturii. A fost nevoie de valuri de doi metri și de cimitire scufundate ca unii să-și amintească.
