La cincisprezece ani de la dezastru, Fukushima Daiichi nu este un mormânt de beton, ci un șantier viu, unde apa curge neîntrerupt zi și noapte.
Aproximativ 150 m³ de lichid sunt injectați zilnic în reactoarele avariate, o cantitate echivalentă cu umplerea a aproximativ 60 de căzi de baie, în fiecare zi, fără excepție, din martie 2011.
Această udare continuă nu este un moft: combustibilul topit de la adâncime încă degajă o căldură suficient de mare încât, fără răcire, ar putea declanșa din nou reacții necontrolate.
Apa care răcește devine o otravă stocată în rezervoare
Dar apa care salvează reactorul devine, la contactul cu materialul radioactiv, o otravă lichidă ce nu poate fi eliberată în natură. Ea trebuie recuperată, filtrată și stocată, ceea ce a transformat situl într-un depozit industrial suprarealist.
Peste 1.000 de rezervoare metalice, aliniate pe hectare întregi, adăpostesc această apă tratată, un peisaj care amintește mai degrabă de o rafinărie decât de un loc al dezastrului.
Chiar și după filtrare, lichidul păstrează urme de tritiu, un izotop al hidrogenului aproape imposibil de eliminat, iar spațiul de stocare se epuizează vertiginos.
Această saturație iminentă a alimentat dezbateri aprinse despre deversarea treptată a apei în ocean, o soluție controversată, dar dictată de o constrângere fizică simplă: nu mai există loc.
Corium: combustibilul fantomă care blochează închiderea
În spatele acestui ciclu aparent nesfârșit se ascunde însă adevărata problemă, una invizibilă și evazivă. La fundul vaselor de reținere, ascunsă sub resturi compactate, zace o masă solidificată de combustibil topit, metal și beton, numită corium.
Formată în timpul topirii nucleelor în 2011, această magmă radioactivă s-a răspândit imprevizibil prin fundații, iar localizarea ei exactă rămâne un mister.
Roboți controlați de la distanță au fost trimiși să cartografieze zonele inaccesibile oamenilor, dar fiecare misiune se lovește de căldură reziduală, radioactivitate intensă și obstacole fizice aparent de netrecut. Până în prezent, niciun gram din acest combustibil nu a putut fi îndepărtat complet.
Atâta timp cât coriul rămâne acolo, răcirea cu apă este singura barieră între sit și un nou dezastru.
Iar această piesă lipsă, acest combustibil fantomă care sfidează orice încercare de extracție, este exact motivul pentru care celebrul sarcofag de beton, simbolul închiderii de la Cernobîl, rămâne la Fukushima o simplă fantezie.
Aici nu există un capac uriaș care să sigileze totul pentru secole; există doar o luptă zilnică, o negociere tăcută cu un pericol care nu dispare.
Între fluxul neîntrerupt de apă și căutarea interminabilă a coriului, dosarul Fukushima rămâne deschis, iar întrebarea nu este dacă se va închide, ci cât de mult va mai dura până când reactoarele nu vor mai cere de băut.
