De zeci de ani, manualele de medicină par clare: există trei forme principale de diabet – tip 1, tip 2 și gestațional. Totuși, în această hartă aparent stabilă reapare un teritoriu vechi, uitat, care schimbă conturul întregii boli.
Un al patrulea tip, botezat acum diabet de tip 5, iese la lumină după decenii de tăcere și promite să redeseneze modul în care înțelegem și tratăm diabetul, mai ales în țările cu venituri mici. Nu e o descoperire de ieri.
În anii 1950, medicul britanic Philip Hugh-Jones, care lucra în Jamaica, a descris pacienți cu glicemie mare ce nu se potriveau nici cu tipul 1, nici cu tipul 2. Le -a spus atunci „tip J”, de la Jamaica. Denumirea nu a prins, iar boala a rămas în umbră.
Au trecut peste șaptezeci de ani până când cercetarea a revenit la acești pacienți. În 2024, un consens internațional de experți, reunit în India, a recunoscut oficial această formă distinctă, numind-o „diabet de tip 5”.
Anunțul, semnalat de The Lancet Global Health, marchează un moment de cotitură: comunitatea medicală admite că mulți pacienți, până acum încadrați greșit, suferă de fapt de o entitate clinică separată.
Estimările indică între 20 și 25 de milioane de persoane la nivel mondial – mai ales în Africa și Asia. Cifrele sugerează că boala este mai răspândită decât se credea, dar a scăpat mult timp din vedere din cauza lipsei unei definiții clare. Ceea ce o diferențiază este cauza.
Diabetul de tip 5 nu e rezultatul unui atac autoimun, ca în tipul 1, și nici al rezistenței la insulină, ca în tipul 2. La acești pacienți, pancreasul este afectat de subnutriție timpurie, adesea încă din copilărie. Deficitul de nutrienți alterează în timp celulele beta, cele care produc insulina.
Consecința: organismul secretă prea puțină insulină pentru a controla glicemia, dar țesuturile rămân sensibile la această hormon. Este diferența esențială față de tipul 2, unde problema e inversă – multă insulină, dar celulele devin insensibile.
De cele mai multe ori, pacienții sunt slabi, uneori subalimentați, și provin din medii marcate de sărăcie sau acces precar la o alimentație echilibrată. Subnutriția cronică lasă o amprentă biologică dificil de șters: un pancreas slăbit, care nu poate răspunde corect la variațiile glicemiei.
Această particularitate complică și tratamentul. Insulina este, de regulă, necesară, însă dozele trebuie ajustate cu o finețe aparte. O administrare prea mare, în condițiile unei alimentații insuficiente, poate declanșa hipoglicemii severe, uneori fatale.
Este una dintre marile provocări medicale din locurile unde hrana este puțină, iar accesul la îngrijire și monitorizare rămâne limitat.
Dovezile care au împins această formă de diabet în prim-plan au venit, în bună măsură, din studiul YODA (Young-Onset Diabetes in sub-Saharan Africa), publicat în The Lancet Diabetes & Endocrinology.
Aproape 900 de tineri adulți cu diabet din Camerun, Uganda și Africa de Sud au fost urmăriți cu atenție.
Inițial, cercetătorii își propuseseră să înțeleagă mai bine diabetul de tip 1. Rezultatele i-au contrazis: aproape două treimi dintre participanți nu aveau markerii autoimuni tipici tipului 1. Mai mult, pancreasul lor încă producea mici cantități de insulină, spre deosebire de cazurile clasice.
Profilul care se contura era clar: un diabet cu deficit de insulină, dar non-autoimun – exact schița viitorului „tip 5”. Concluziile au reaprins interesul pentru această formă multă vreme ignorată.
Potrivit medicului endocrinolog Rachel Reinert, de la Universitatea din Michigan, această redescoperire ar putea schimba modul în care sunt diagnosticați și tratați milioane de pacienți din Sudul global. Dar schimbarea nu înseamnă doar protocoale și grafice noi. Înseamnă și un cuvânt.
A numi corect o boală înseamnă a o face vizibilă și a orienta resursele spre ea. „Numele este important pentru a atrage cercetarea și pentru a evita ca această formă de diabet să fie împinsă pe plan secund”, subliniază profesorul Chittaranjan Yajnik, coautor al declarației internaționale de consens.
Recunoașterea diabetului de tip 5 vine la pachet cu o altă acceptare: că factorii sociali și nutriționali joacă un rol central în unele tulburări metabolice.
Nu e doar despre genetică sau sedentarism, ci și despre consecințele directe ale inegalităților de acces la o alimentație sănătoasă încă din primii ani de viață. Dincolo de denumiri, această poveste amintește o realitate simplă: biologia umană păstrează memoria condițiilor în care se formează.
Iar uneori, tocmai în fisurile dezvoltării se ascund cheile unor boli pe care abia începem să le înțelegem.
