Două găuri suprapuse într-un craniu vechi de peste patru mii de ani spun o poveste cutremurătoare. Arheologii au scos la lumină rămășițele unei femei care a trăit între 2566 și 2239 î.Hr., iar osul capului ei poartă urmele a două operații craniene distincte.
Prima intervenție a lăsat o gaură de 53 pe 31 de milimetri între tâmplă și vârful urechii. A doua, suprapusă parțial peste prima, măsura 32 pe 12 milimetri.
Supraviețuirea miraculoasă în fața bisturiului de piatră
Femeia, cu vârsta estimată între 35 și 45 de ani la momentul decesului, a supraviețuit ambelor proceduri. Cercetătorii au observat semne clare de vindecare a osului în jurul găurilor – dovada că ea a trăit câteva luni după ce a suferit a doua trepanare.
În preistorie, o astfel de intervenție însemna răzuirea treptată a craniului cu unelte de piatră, o metodă aleasă pentru a minimiza riscul de deteriorare a meningelor sau a creierului.
Infecțiile post-operatorii erau o amenințare constantă, iar supraviețuirea repetată a acestei femei este cu atât mai remarcabilă.
Traumele comunității și medicina epocii cuprului
Motivul pentru care a fost supusă acestor două operații rămâne necunoscut, dar contextul oferă un indiciu puternic. Situl funerar din care provine scheletul conține numeroase oase cu urme de lovituri și fracturi. În acea comunitate, leziunile traumatice ale capului erau frecvente.
Trepanarea ar fi putut fi practicată pentru a îndepărta fragmente osoase sfărâmate sau pentru a expune dura mater – stratul protector din jurul creierului – pentru a stimula vindecarea.
Găurile observate acum ar fi putut fi făcute tocmai pentru a trata răni vechi, poate chiar pentru a elimina urmele vânătăilor sau ale unor lovituri puternice. Deși enigma scopului exact persistă, descoperirea oferă o fereastră rară în universul medical al epocii cuprului.
Practicanții din acea vreme, probabil membri ai comunității cu cunoștințe rudimentare, operau fără anestezie, cu instrumente litice, și totuși reușeau uneori să salveze vieți.
Studiul complet al acestui caz va fi publicat în curând în Jurnalul Internațional de Paleopatologie, iar până atunci, craniul femeii rămâne o mărturie mută a curajului și riscului asumat în fața durerii.
