Arctica pierde lupta cu lumina. Exact invers decât anticipau oamenii de știință: mai multă lumină nu înseamnă mai multă viață, ci otrăvire chimică pe fundul oceanului.
Un studiu derulat timp de 20 de ani de Universitatea din Edinburgh dezvăluie un mecanism perfid, care transformă victima într-un accelerator al propriei distrugeri. Descoperirea a venit din Strâmtoarea Fram, culoarul principal prin care apele arctice se scurg spre Atlantic.
Acolo, cercetătorii au observat o fractură clară în date: din 2009, cantitatea de nitrați – un nutrient vital pentru orice formă de viață marină – a început să scadă vertiginos. În loc să ofere un impuls ecosistemului, topirea gheții l-a secătuit. Mecanismul este diabolic de simplu.
Aproape jumătate din Oceanul Arctic este format din platforme continentale puțin adânci, care până acum erau protejate de un strat gros de gheață. O dată cu dispariția acestui scut, radiațiile solare lovesc direct fundul mării, îl supraîncălzesc și trezesc la viață bacterii care descompun nitrații.
Substanța se transformă în azot gazos și se evaporă în atmosferă, pierdută pentru totdeauna. Acest proces, denumit denitrificare bentonică, s-a accelerat pe măsură ce gheața s-a retras. Până acum, logica spunea: mai multă lumină înseamnă mai mult fitoplancton, deci mai multă hrană.
Teoria s-a prăbușit. Arctica nu mai suferă de lipsă de soare, ci de foame celulară. Fără nitrați, fitoplanctonul – baza absolută a întregului lanț trofic – nu mai poate supraviețui.
Foamea celulară distruge lanțul trofic
Consecințele sunt o cascadă de colaps. Speciile mici de plancton, singurele care pot rezista în ape epuizate, vor domina. Pentru pești, păsări marine, foci, balene și urși polari, aceasta înseamnă o reducere drastică a resurselor alimentare. Calitatea hranei scade, cantitatea se prăbușește.
Arctica accelerează încălzirea globală
Oamenii de știință cred că aceste schimbări chimice sunt ireversibile. Deoarece sunt direct legate de creșterea temperaturii globale, revenirea la echilibrul inițial este aproape imposibilă. Dar impactul nu rămâne doar în Cercul Polar.
Apele arctice, sărace în nutrienți, migrează spre sud și ajung în Atlanticul de Nord. Profesorul Raja Ganeshram, coordonatorul studiului, avertizează că acest fenomen ar putea slăbi zonele de pescuit comercial din Europa și America de Nord.
Stocurile de pește exploatabil se vor reduce, iar comunitățile dependente de ele vor resimți direct lovitura. Există însă o rană și mai adâncă.
În mod normal, fitoplanctonul captează cantități uriașe de dioxid de carbon din atmosferă prin fotosinteză, iar când moare, stochează acest carbon pe fundul oceanului. Fără nitrați, planctonul devine tot mai rar, iar capacitatea Oceanului Arctic de a încetini încălzirea globală se prăbușește.
Arctica nu mai este doar o victimă a schimbărilor climatice. Devine un complice tăcut, care accelerează exact ceea ce o ucide.
