Pe promontoriul bătut de vânturi al cetății Tintagel, o siluetă de bronz înaltă de 2,5 metri scrutează de ani buni întinderea Atlanticului. Nu este vorba despre vreun monarh atestat documentar, ci despre o figură spectrală care întruchipează un mit, nicidecum o realitate istorică.
Tocmai această ambiguitate calculată a transformat-o într-una dintre cele mai comentate prezențe artistice din Cornwall. Denumită Gallos, sculptura a fost realizată de artistul Rubin Eynon și dezvelită în 2016. Numele provine din limba cornică și se traduce prin putere.
English Heritage, instituția care administrează situl, a prezentat-o publicului la finele lunii aprilie 2016, în cadrul unui amplu proiect de reamenajare a traseului de vizitare a castelului.
Cifrele dezvăluie dimensiunea logistică a demersului: opt picioare, adică aproximativ 2,4 metri, și o greutate care a făcut imposibil transportul obișnuit.
Piesa a fost adusă pe calea aerului și coborâtă deasupra valurilor până pe soclul său stâncos, un detaliu care rezumă singur amploarea unei instalații menite să domine peisajul. Nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării.
Au fost necesare șase luni de muncă, de la schițele inițiale și modelaj până la turnarea finală în bronz. English Heritage a fost transparentă încă de la început cu privire la un aspect esențial: statuia nu reprezintă o persoană anume.
Ea face referire la istoria generală a locului, care a fost probabil o reședință de vară a regilor Dumnoniei, cu mult înainte ca legenda arthuriană să pună stăpânire pe aceste meleaguri.
Cine se ascunde în spatele regelui fără chip
În jurul operei circulă uneori un nume, cel al unui anume Gos Mac Tiernan, prezentat drept autor al sculpturii. Este o confuzie. Creatorul real este Rubin Eynon, un artist galez comandat direct de English Heritage să dea formă acestui rege fără chip.
Precizarea nu este deloc anecdotică: ea împiedică țeserea unei mitologii întregi în jurul unei identități care nu a existat niciodată în arhivele proiectului. Ceea ce face abordarea lui Eynon remarcabilă este tocmai refuzul de a tranșa.
În locul unui portret precis, artistul a ales o figură deliberat incompletă, aproape erodată, de parcă bronzul însuși ar purta urmele timpului și ale îndoielii istorice. Fața rămâne neclară, contururile corpului par să se dizolve în stâncă.
Este o modalitate inteligentă de a reprezenta o legendă fără a pretinde vreodată că o autentifică.
Un detaliu care îi amuză adesea pe vizitatori iese la iveală odată ce aceștia află mai multe: modelul uman folosit pentru trăsăturile acestui monarh mitic nu a fost nici actor, nici istoric, ci Dave Allen, un simplu angajat al sitului.
Un mod aproape ironic de a ne reaminti că în spatele fiecărei legende grandioase se ascunde uneori un detaliu foarte practic.
Rigoare arheologică sau parc tematic de basm?
Legătura dintre Tintagel și regele Arthur nu se sprijină pe vreo descoperire arheologică, ci pe un text. În secolul al XII-lea, scriitorul Geoffrey de Monmouth a susținut în cronicile sale că Arthur a fost conceput la Tintagel.
O afirmație literară, reluată și amplificată de-a lungul veacurilor, dar niciodată confirmată de cea mai mică inscripție, de cel mai mic obiect sau de cel mai mic vestigiu care să-i poarte numele. Această punere în scenă a mitului nu a fost primită cu unanimitate.
Chiar înainte de inaugurare, două sute de istorici din Cornwall au semnat o scrisoare în care acuzau English Heritage că a transformat situl într-un parc tematic de basm. Critica a fost întărită de adăugarea unui relief care îl înfățișează pe Merlin lângă intrarea într-o peșteră din apropiere.
În fața acestei revolte, Jeremy Ashbee, curatorul șef al instituției, a replicat că istoria Tintagelului nu poate fi înțeleasă fără a înțelege felul în care legendele au modelat-o de-a lungul timpului.
Această tensiune între rigoarea arheologică și atracția turistică nu este unică pentru Tintagel, dar acolo capătă o formă deosebit de vizibilă. Pe de o parte, ziduri autentice de piatră, martori ai unei ocupații regale atestate.
Pe de altă parte, un rege de bronz care nu pretinde că reprezintă pe nimeni, dar pe care mii de vizitatori îl fotografiază în fiecare an gândindu-se la Arthur.
Între istoria documentată și legenda modelată de literatură, granița rămâne în mod deliberat neclară și, probabil, exact de aceea locul acesta continuă să fascineze.
