Probabil vi s-a întâmplat deja. Ești la toaletă, urinezi liniștit, și brusc, fără niciun avertisment, un fior rece îți străbate șira spinării.
Este o tresărire involuntară, uneori însoțită de un sunet ciudat care îți scapă pe gură, ca și cum corpul tău ar decide spontan să adauge o notă de jazz acestei activități altfel banale.
Acest fenomen, pe care anglo-saxonii îl numesc cu afecțiune „pee shiver”, iar oamenii de știință l-au botezat solemn „sindromul de convulsie post-micțională”, afectează o majoritate a ființelor umane.
Cu toate acestea, în ciuda universalității sale, nu a fost realizat niciodată niciun studiu științific serios pe acest subiect. Tot ceea ce știm se bazează pe teorii, sondaje informale și multe speculații bine întemeiate.
Un sondaj online a relevat că aproximativ 83% dintre bărbați și 58% dintre femei au experimentat deja acest fior post-urinar, demonstrând că este un fenomen larg răspândit, dar rar discutat.
Bărbații par mai susceptibili să-l trăiască, probabil pentru că urinează în picioare, dar și femeile, ba chiar și bebelușii, pot avea parte de el.
Termenul „sindrom de convulsie post-micțională” nu a fost inventat de un medic sau un cercetător, ci de un consultant IT în 1994, pe un forum asociat rubricii „The Straight Dope” din Chicago Reader.
Această origine mai puțin academică ilustrează perfect statutul ciudat al fenomenului: toată lumea îl cunoaște, nimeni nu-l studiază serios. Frisonul durează de obicei între 5 și 10 secunde.
Începe adesea în coloana vertebrală și se propagă către partea inferioară a corpului, provocând uneori o scurtă secusă musculară numită mioclonie. Spre deosebire de un simplu frison de frig, acesta apare specific în timpul sau imediat după micțiune, chiar și într-o încăpere caldă.
Prima explicație propusă de Dr. Matt Barton, cercetător la Universitatea Griffith, se referă la pierderea de căldură corporală. Atunci când urinăm, expulzăm un lichid cald, care menține temperatura noastră internă la 37°C.
Această evacuare bruscă de lichid cald ar putea, teoretic, să scadă ușor temperatura corpului, declanșând un frison compensator menit să genereze căldură. În plus, expunerea zonelor intime la aerul ambiental, de obicei mai rece decât temperatura corpului, ar contribui la această scădere termică.
Corpul, detectând această cădere de temperatură, ar reacționa instinctiv tremurând pentru a produce căldură prin contracție musculară rapidă.
Cu toate acestea, această teorie prezintă o fisură majoră, așa cum subliniază însuși Barton: nu explică de ce nu ne fiorim în timpul altor evacuări de substanțe calde, cum ar fi voma sau scaunele.
De asemenea, nu explică de ce bebelușii cu scutece, ale căror zone intime nu sunt niciodată expuse aerului rece, resimt și ei uneori acest fior înainte de a-și uda scutecul.
Ipoteza cea mai plauzibilă implică sistemul nervos autonom, acea parte a sistemului nostru nervos care controlează funcțiile involuntare precum digestia, respirația și, exact, micțiunea.
Acest sistem se divide în două ramuri principale: sistemul nervos simpatic, responsabil de reacțiile de luptă sau de fugă, și sistemul nervos parasimpatic, care gestionează funcțiile de repaus și digestie.
În timp ce vezica urinară se umple, sistemul simpatic menține sfincterele închise pentru a preveni scurgerile. El eliberează catecolamine, acei hormoni de stres care includ adrenalina, noradrenalina și dopamina, menținând tonusul muscular necesar continenței.
Atunci când decidem să urinăm, sistemul parasimpatic preia controlul, trimițând un semnal care relaxează sfincterul uretral intern și contractă vezica pentru a permite curgerea urinei. În timpul acestei predări de ștafetă între cele două sisteme apar problemele.
Când urina părăsește corpul, presiunea arterială scade ușor. Această scădere activează atunci sistemul simpatic pentru a compensa, crescând ritmul cardiac și tonusul vascular pentru a restabili presiunea sanguină normală.
Acest amestec de semnale contradictorii între cele două componente ale sistemului nervos autonom ar declanșa fiorul involuntar. Dr . Barton sugerează că bărbații sunt mai predispuși la frisoanele urinare tocmai pentru că urinează în picioare.
Poziția verticală accentuează căderea presiunii arteriale în timpul micțiunii, amplificând semnalul de compensare al sistemului simpatic și, implicit, intensitatea frisonului. Pentru bărbații curioși să testeze această teorie, soluția este simplă: să încerce să urineze așezați.
Nu doar că această poziție ar putea reduce sau elimina frisoanele, dar prezintă și alte avantaje sanitare, cum ar fi o golire mai completă a vezicii urinare și o igienă mai bună. Unii specialiști sugerează chiar că această poziție ar putea reduce riscurile de probleme prostatice pe termen lung.
Frecvența frisoanelor pare, de asemenea, să fie corelată cu gradul de plenitudine al vezicii urinare. Cu cât rețineți urina mai mult timp, cu atât vezica este mai destinsă și cu atât fiorul riscă să fie mai intens în timpul micțiunii.
Acest fenomen s-ar explica printr-o activare mai importantă a sistemului nervos simpatic, necesară pentru a menține continența în fața unei vezici foarte pline, urmată de o relaxare mai bruscă la golire. Fiorul urinar clasic este total inofensiv și durează doar câteva secunde.
Cu toate acestea, anumite condiții înrudite pot fi îngrijorătoare. Sincopa micțională, de exemplu, se referă la o pierdere a cunoștinței în timpul sau după micțiune.
Acest fenomen, deși rar, reprezintă un pericol real de cădere și de rănire, în special la persoanele în vârstă care se ridică noaptea pentru a urina.
Sindromul post-micțional cauzat de o vezică supradistinsă poate fi asociat cu probleme mai grave, cum ar fi un paragangliom vezical, o tumoră rară, dar serioasă. Picăturile post-micționale persistente pot semnala un diverticul uretral sau o prostatită la bărbați.
Dacă fiorii dumneavoastră sunt însoțiți de amețeli, vertij, senzație de slăbiciune sau arsuri în timpul micțiunii, este recomandat să consultați un medic.
Dar un simplu tremur rapid rămâne ceea ce este: o bizarerie amuzantă a biologiei noastre, un mic clin d’oeil din partea sistemului nostru nervos care adaugă o notă de imprevizibilitate unuia dintre cele mai rutiniere gesturi ale existenței noastre cotidiene.
