Un grup de șoareci bătrâni a sfidat logica vârstei. La 22 de luni – un echivalent al senectuții pentru rozătoare – încă alergau pe bandă ca niște pui de 6 luni.
Forța de prindere, viteza de mers, anduranța și activitatea fizică generală le depășeau cu mult pe cele ale colegilor lor de aceeași vârstă. Ceva le permitea să înșele cronologia biologică.
Acest „ceva” este o proteină numită Tristetraprolină, prescurtat TTP, iar secretul ei nu este să adauge energie direct, ci să oprească un proces care, în tăcere, devorează vitalitatea. Odată cu înaintarea în ani, sistemul imunitar nu se calmează, ci invers: devine hiperactiv într-un mod subtil.
Inflamația persistentă, de intensitate redusă, se instalează în tot corpul – oamenii de știință au botezat acest fenomen „inflamare”, o contopire a inflamației cu îmbătrânirea.
Ea provoacă fragilitate musculară, pierdere osoasă, slăbirea apărării imunitare și vulnerabilitate crescută la boli cronice.
Poate proteina TTP bloca mecanismele declinului fizic
TTP acționează exact ca o frână a acestui mecanism. În mod normal, proteina suprimă activitatea citokinelor – acele molecule de semnalizare care, atunci când scapă de sub control, alimentează focul inflamator. Ea este prezentă în piele, mușchi, țesut nervos și conjunctiv. Problema?
Nivelul ei scade odată cu vârsta. Declinul deschide calea liberă inflamației cronice. Cercetătorii de la Universitatea din Buffalo s-au întrebat ce s-ar întâmpla dacă acest declin ar putea fi anulat.
Au lucrat cu șoareci modificați genetic pentru a menține o cantitate ridicată de TTP pe tot parcursul vieții.
Rezultatele au depășit așteptările: nu doar că animalele bătrâne erau mai puternice și mai rezistente, dar densitatea și grosimea oaselor lor indicau o arhitectură scheletică robustă, iar profilul imunitar semăna cu al unui organism mult mai tânăr. Nu toți șoarecii au răspuns la fel.
Masculii au înregistrat beneficii mai pronunțate pe mai mulți indicatori. Explicația oferită de echipă ține de biologia feminină: estrogenul, care protejează țesuturile musculo-scheletice și modulează răspunsul inflamator, scade semnificativ la femelele în vârstă.
Această diferență ridică întrebări cruciale pentru orice viitoare aplicare la om, în special pentru femeile aflate în postmenopauză.
Drumul de la laborator către aplicații clinice umane
Să nu existe confuzii: nimeni nu a descoperit încă un tratament anti-îmbătrânire gata de utilizare. Tehnica genetică aplicată la șoareci – o stabilizare artificială a proteinei – nu poate fi transpusă direct la oameni. Însă cercetătorii văd deja căi farmacologice promițătoare.
Inductori cu molecule mici sau modificatori ai procesului de fosforilare ar putea, teoretic, să obțină un efect similar, modulând expresia sau forma proteinei TTP.
Următorul pas planificat este să investigheze rolul acestei proteine în inflamația cerebrală asociată vârstei și legătura ei potențială cu boli neurodegenerative precum Alzheimer. Studiul care a pus bazele acestor constatări a fost publicat în jurnalul Aging and Disease.
Drumul până la o aplicație umană rămâne lung, dar pentru prima dată, o frână moleculară a îmbătrânirii a fost nu doar identificată, ci și acționată cu succes – chiar dacă, deocamdată, doar într-un laborator, pe niște șoareci care au refuzat să îmbătrânească după reguli.
