În Alzheimer, ruptura nu începe mereu cu agenda zilnică care se golește de amintiri. Uneori, primele care se estompează sunt chipurile celor dragi. O mamă care nu-și mai recunoaște fiul. Un prieten vechi care devine, dintr-odată, un străin.
O nouă cercetare, publicată în Alzheimer’s & Dementia: The Journal of the Alzheimer’s Association, aruncă o lumină proaspătă asupra acestui fenomen și propune, surprinzător, o cale terapeutică posibilă.
Echipa de la Universitatea din Virginia și Virginia Tech a privit în adâncul unei regiuni discrete din hipocamp, numită CA2.
Acolo, în „cartierul” memoriei sociale – capacitatea de a recunoaște persoane familiare – pare să se producă un dezechilibru timpuriu, înainte ca alte repere ale vieții de zi cu zi să se destrame.
La șoareci, cercetătorii au observat ceva precis: pe măsură ce o structură microscopică care înconjoară neuronii se deteriorează, animalele își pierd treptat abilitatea de a recunoaște alți indivizi. Obiectele rămân familiare; chipurile, nu. Aceste structuri se numesc rețele perineuronale.
Mult timp privite drept un simplu „schelet” de susținere, știm astăzi că ele stabilizează sinapsele, protejează neuronii de stresul oxidativ și, la vârsta adultă, ajută creierul să fixeze amintiri pe termen lung.
Imaginează-ți un fel de plasă fină care ține conexiunile laolaltă, împiedicându-le să se remodeleze haotic. Când plasa cedează, comunicarea dintre neuroni se dereglează, iar ceea ce era stabil devine brusc fragil.
Exact asta au surprins oamenii de știință în CA2: o degradare a acestor rețele care lovește memoria socială, lăsând, în schimb, recunoașterea obiectelor neafectată.
Este un detaliu important și familiar celor care îngrijesc persoane cu Alzheimer – fețele dispar primele, cana preferată rămâne la locul ei în memorie. Dar de ce cedează această „armătură” neuronală? Cercetătorii au urmărit activitatea unor enzime numite metaloproteinaze matriciale, sau MMP.
Acestea au puterea de a descompune matricea extracelulară – mediul în care sunt ancorate rețelele perineuronale. În modelele murine ale bolii Alzheimer, MMP-urile par excesiv de active.
Cu alte cuvinte, rețelele sunt literalmente „ciupite” până când se destramă, sinapsele se destabilizează, iar accesul la amintirile sociale se tulbură. Nu este o prăbușire generală a creierului, ci o vulnerabilitate țintită într-un nod esențial al relațiilor noastre.
De aici a pornit întrebarea îndrăzneață: dacă am opri degradarea rețelelor perineuronale, am putea salva memoria socială? Pentru a testa ideea, cercetătorii au apelat la inhibitori de MMP – molecule deja investigate în oncologie pentru capacitatea lor de a bloca aceste enzime.
Rezultatele, la șoareci, sunt încurajatoare. Tratamentele au menținut mai bine integritatea rețelelor perineuronale și au păstrat, în ciuda proceselor neurodegenerative, o memorie socială mai bună. Precauția rămâne obligatorie. Vorbim despre studii preclinice, realizate pe animale.
Eficiența și siguranța acestor inhibitori la oameni trebuie evaluate cu rigurozitate înainte ca orice aplicație clinică să fie luată în calcul.
Totuși, interesul științific este clar: într-un peisaj terapeutic dominat de strategii îndreptate împotriva plăcilor amiloide sau a proteinei tau, această abordare vizează altceva – arhitectura care stabilizează amintirile. Într
-o lume în care peste 55 de milioane de persoane trăiesc cu o demență, iar numărul ar putea depăși 80 de milioane în următorul deceniu, fiecare pistă contează. Cea de față atinge un miez al identității noastre: capacitatea de a-i recunoaște pe cei care ne sunt aproape.
