Era 18 aprilie 1955 când Albert Einstein, geniul care a rescris legile fizicii, s-a stins din viață la 76 de ani, într-un spital din Princeton, New Jersey, răpus de un anevrism abdominal.
Dorința sa era limpede: trupul să-i fie incinerat, cenușa risipită fără urmă, pentru a preîntâmpina orice formă de idolatrie post-mortem. Un gest de o modestie rară, ce părea să închidă capitolul unei vieți extraordinare.
Însă, soarta, sau mai degrabă un medic dornic de cunoaștere, avea alte planuri pentru cel mai prețios organ al său. La câțiva kilometri distanță, tânărul Thomas Harvey, patolog la spitalul universitar, își lua rămas bun de la soție.
În drum spre serviciu, primește un borcan cu biscuiți, o mică provizie pentru pauza de zece. Dar ziua avea să-i rezerve o surpriză de proporții. Ajuns la spital, o mulțime se adunase deja la intrare, iar vestea morții lui Einstein plutea greu în aer.
I s-a comunicat rapid și o altă informație crucială: el urma să efectueze autopsia. Pentru Harvey, care îl considera pe Einstein un veritabil model, aceasta era mai mult decât o simplă procedură medicală; era o șansă unică, o oportunitate rară de a explora mintea „celui mai inteligent om din lume”.
Legislația americană a vremii nu stabilea protocoale clare pentru autopsii, însă timpul presa. Corpul lui Einstein trebuia incinerat conform dorinței sale. Așa că, sub presiunea momentului și a unei decizii clandestine, Harvey a acționat.
Câteva ore mai târziu, în învălmășeala mulțimii adunate în fața spitalului, medicul a părăsit discret incinta. Borcanul său cu biscuiți, acel mic recipient pentru o pauză dulce, ascundea acum un secret mult mai prețios și mai controversat: creierul lui Albert Einstein.
Furtul a fost declarat la câteva zile după autopsie. Din fericire pentru Thomas Harvey, a reușit să-l convingă pe Hans, fiul lui Einstein, să-i permită studierea encefalului, cu o singură condiție categorică: toate investigațiile și cercetările să fie dedicate exclusiv scopurilor științifice.
Convins că în creierul fizicianului se ascundea ceva cu adevărat excepțional, patologul a început o muncă meticuloasă. A realizat fotografii detaliate, a măsurat cu precizie organul, apoi l-a secționat în 240 de blocuri distincte.
Mai departe, a cerut ca unele dintre aceste blocuri să fie tăiate în douăsprezece seturi a câte două sute de felii de țesut ultra-subțiri, fiecare cu o grosime de cel mult jumătate din lățimea unui fir de păr uman.
Aceste felii de creier au fost apoi montate pe lame de microscop, gata să fie distribuite unui număr select de cercetători. Harvey spera ca ei să poată dezlega misterele geniului lui Einstein.
Medicul a mers personal prin Statele Unite și în unele regiuni ale Canadei, livrând multe dintre aceste mostre prețioase. Restul creierului, partea cea mai mare, a rămas însă în posesia sa, păstrat într-un borcan ascuns într-o cutie de carton, adesea în mașina sa.
O odisee neobișnuită pentru ceea ce a fost odată centrul celui mai strălucit intelect al lumii.
Thomas Harvey a păstrat cea mai mare parte a creierului lui Einstein până în 1998, an în care a returnat în cele din urmă fragmentele rămase – 170 de blocuri – centrului medical universitar din Princeton, acolo unde sunt acum păstrate sub cheie.
Alți medici, de-a lungul timpului, au returnat și ei mostrele primite. Aproximativ cincizeci de felii extrem de subțiri din țesutul cerebral al lui Einstein sunt expuse astăzi la Muzeul Mütter de Istorie Medicală din Philadelphia, însă multe alte fragmente rămân încă de negăsit.
Dar au fost aceste eforturi, această odisee a creierului, cu adevărat fructuoase în elucidarea secretelor geniului? Răspunsul este nuanțat, însă medicii au detectat totuși câteva diferențe notabile atunci când au comparat creierul lui Einstein cu cel al unor pacienți de control.
Potrivit mai multor studii publicate, începând cu prima apărută în 1985, pe baza fotografiilor și eșantioanelor distribuite de Harvey, lobul frontal al lui Einstein – partea creierului asociată cu memoria de lucru și cu planificarea – prezenta o „șanț” suplimentară.
Cercetătorii au înregistrat, de asemenea, o concentrație mai mare de neuroni în anumite zone, o particularitate ce ar fi putut permite o procesare mai rapidă a informațiilor.
