Dacă ai fost la mare, în copilărie, cel mai probabil adulții te-au impulsionat să-ți lipești urechea de o scoică mai mare pentru a auzi sunetul valurilor.
Bineînțeles, în mod obiectiv, acest lucru nu poate fi adevărat. Ceea ce este adevărat, însă, adevărat este că sunetul pe care îl auzi seamănă destul de mult cu cel făcut de valuri.
„O explicație populară, dar greșită, este că îți asculți propriul sânge curgând prin tine”, a scris Karl Kruszelnicki, cunoscut sub numele de „Dr Karl”, în 2012.
Există un mod în care acest lucru are sens: la urma urmei, când ne întindem pe o pernă, ne putem auzi sângele pulsand în cap, a subliniat Kruszelnicki.
Ipoteza are și câțiva susținători de renume, printre care și Carl Sagan, care a scris în 1973 următoarele: „Toată lumea știe că sunetul mării se aude atunci pui o scoică la ureche. Este într-adevăr sunetul amplificat al propriului nostru sânge care curge”.
Mișcarea face ca tensiunea arterială și pulsul să crească, ceea ce ar intensifica presupusele sunete „reflectate” de scoică.
Care ar fi adevărul, de fapt
„Auziți zgomot ambiental sau de fond care a crescut în amplitudine cu ajutorul proprietăților fizice ale scoicii”, a explicat King. „Acţionează ca un rezonator, mărind anumite frecvenţe de sunet, astfel încât acestea să fie mai puternice decât ar fi fără scoica plasată lângă urechea ta”.
Sunetele specifice pe care le auzim într-o scoică depind de forma exactă a cochiliei în sine, a explicat el.
„Sunetul oceanului este, de asemenea, un sunet de joasă frecvență”, a continuat el. „De aceea sună similar cu sunetele prinse într-o scoică”, s-a menționat, de asemenea.
Scoicile pot fi cele mai poetice moduri de a experimenta această rezonanță, dar cu siguranță nu reprezintă singura metodă; aproape orice suprafață convexă poate fi potrivită pentru a experimenta un sunet de acest fel, care să te ducă cu gândul la ocean.
