Un om întins pe o masă, perfect treaz, iar doi asistenți apăsând pe umerii lui ca să nu se smucească: așa arăta o intervenție chirurgicală la începutul secolului al XIX-lea.
Fiecare atingere a fierului însemna o durere trăită până la capăt, iar orice ezitare a medicului lăsa loc hemoragiilor și șocului. În acest decor de suferință pură a apărut un om care a făcut din grabă o armă de salvare: Robert Liston, chirurgul scoțian stabilit la Londra.
Contemporanii îl numeau „cel mai bun chirurg din Europa”, o reputație strălucită, nu un clasament științific în înțelesul de azi.
În amfiteatrele londoneze, el oferea un spectacol aproape neverosimil: o amputație de picior putea fi gata în aproximativ două minute și jumătate, iar în zilele lui cele mai rapide întreaga intervenție dura mai puțin de jumătate de minut. Se vorbea chiar de un record sub 28 de secunde.
Iar în fața studenților adunați să privească, se spune că ar fi rostit o provocare rămasă celebră: „Cronometrați-mă, domnilor!”
Cum reușea Liston să aibă mai puține decese?
Graba lui nu era orgoliu. Era o necesitate născută din lipsa anesteziei: pacientul rămânea conștient sub cuțit, iar fiecare clipă în plus însemna mai mult sânge pierdut, mai mult țesut sfâșiat și un organism tot mai aproape de colaps. Asistenții puteau imobiliza bolnavul, dar nu puteau opri durerea.
Un chirurg lent își vedea pacientul intrând în șoc înainte de final, atunci când nu își făcea procedura imposibilă prin zvârcoliri. Așa că viteza nu era o ispravă de admirat în sine: era, pur și simplu, singura cale spre supraviețuire într-o lume în care nu existau nici anestezice, nici antibiotice.
Liston nu miza însă doar pe rapiditate. Practica lui arăta o mortalitate de aproximativ unul din zece, în vreme ce în multe alte locuri murea unul din patru pacienți.
Iar secretul nu stătea doar în cât de repede tăia, ci și în obiceiuri aproape revoluționare pentru vremea respectivă: își spăla mâinile și instrumentele, purta șorțuri curate și radea zona care urma să fie operată. Azi par gesturi banale; atunci, făceau diferența dintre viață și moarte.
Dar să nu ne închipuim că sălile acelea semănau cu ale noastre. Bacteriile nu fuseseră încă descoperite, instrumentarul din metal era refolosit, iar publicul se înghesuia să vadă sângele de aproape. Rănile se infectau fără ca cineva să înțeleagă mecanismul.
Cangrena, hemoragiile, infecțiile și șocul durerii recoltau victime în fiecare zi. Iar graba avea, în acest peisaj, propria logică: cu cât suferința dura mai puțin, cu atât corpul avea mai multe șanse să scape.
Când eterul a înlocuit graba
Aici intervine episodul care a intrat în legendă. Relatările spun că, în timpul unei amputări făcute în viteză, bisturiul i-a retezat din greșeală degetele asistentului. Și pacientul, și asistentul au murit apoi de infecție, într-o vreme fără antibiotice.
În același timp, un spectator care simțise lama străbătându-i hainele a murit de spaimă, convins că fusese rănit. Din acest șir de evenimente s-a născut expresia despre singura operație cu o rată a mortalității de 300% – o formulă absurdă matematic, dar care surprinde perfect oroarea acelei zile.
Adevărul exact al întâmplării rămâne nesigur, iar cine l-ar judeca pe Liston doar după ea ar pierde din vedere un parcurs mult mai amplu. Același om, după toate probabilitățile, a fost printre primii din Europa care au folosit eterul ca anestezic.
La mijlocul secolului al XIX-lea, momentul în care pacienții au început să adoarmă pe masa de operație a schimbat definitiv raportul dintre chirurg și timp. Nu mai trebuia să învingi durerea în goană; puteai lucra metodic, precis.
Infecțiile aveau să mai ucidă multă vreme, până la descoperirile din antisepsie și apoi asepsie. Dar timpul a încetat să mai fie dușmanul cel mai mare pe masa de operație. Bisturiul lui Liston a rămas demult în trecut.
Întrebarea pe care o lasă însă în urmă nu s-a demodat: cât de repede ar trebui să meargă tehnica pentru ca medicina să ofere îngrijiri mai bune?
