Trei decenii și opt ani au trecut de la explozia reactorului numărul patru de la Cernobîl, iar ecoul acelei catastrofe continuă să reverbereze în biologia umană, dar nu în modul anticipat.
O echipă de cercetători germani a reușit, în premieră, să demonteze o veche dogmă științifică, aducând dovezi clare că expunerea la radiații a lăsat amprente genetice indelebile în genomul descendenților celor care au intervenit la fața locului, cunoscuți drept „lichidatori”.
Această legătură transgenerațională, mult timp bănuită, dar niciodată demonstrată, nu se manifestă prin mutații clasice, ci prin structuri genetice misterioase, denumite „agregate”.
Această „semnătură atomică”, transmisă de la tată la fiu, redefintește înțelegerea noastră asupra riscurilor nucleare pe termen lung. Timp de decenii, oamenii de știință au căutat fără succes malformații sau mutații izolate la copiii născuți după dezastru.
Eroarea lor a constat în a căuta un ac într-un car de fân. Echipa de la Universitatea din Bonn a abordat problema dintr-o nouă perspectivă, concentrându-se pe mutațiile de novo grupate (cDNM).
Spre deosebire de mutațiile genetice convenționale, aceste cDNM-uri sunt de fapt aglomerări de două sau mai multe alterări genetice, situate extrem de aproape una de cealaltă. Ele apar exclusiv la copil, fiind complet absente la ambii părinți.
Prezența lor reprezintă o dovadă directă a unei reparații imperfecte a ADN-ului patern, o consecință a șocului radiologic.
Prin compararea genomului a 130 de copii ai lichidatorilor cu cel al unor grupuri de control, rezultatele au fost incontestabile: numărul acestor grupări de mutații s-a dovedit a fi semnificativ mai mare la descendenții muncitorilor de la Cernobîl.
Mai mult, s-a observat o corelație directă: cu cât doza de radiații primită de tată a fost mai mare, cu atât numărul „aglomerărilor” de mutații a crescut în cazul copilului. Mecanismul biologic din spatele acestei transmiteri este similar unei reacții în lanț.
Radiațiile ionizante generează molecule instabile, cunoscute sub numele de „specii reactive de oxigen”. Acestea acționează ca niște micro-foarfece chimice, capabile să rupă lanțurile ADN-ului în celulele reproductive.
Atunci când celula încearcă să repare aceste rupturi înainte de concepție, pot apărea erori localizate. Aceste „cicatrici moleculare” sunt cele pe care copiii le poartă astăzi în codul lor genetic.
Studiul subliniază că chiar și o expunere prelungită la doze mici de radiații poate fi suficientă pentru a declanșa acest proces complex.
Descoperirea capătă o amploare și mai mare, deoarece afectează și foștii operatori de radare militare germane, care au fost, de asemenea, expuși la radiații parazite.
Fenomenul, așadar, nu este limitat doar la accidentele nucleare majore, ci se extinde și la alte forme de expunere profesională prelungită. Deși descoperirea acestei amprente ereditare reprezintă o revoluție științifică, ea nu echivalează cu o condamnare medicală pentru descendenți.
Cercetătorii sunt categorici în a liniști publicul: nu s-a detectat nicio creștere a incidenței bolilor grave la copiii studiați. Explicația rezidă în structura complexă a genomului nostru.
Marea majoritate a acestor mutații grupate se situează în regiuni ale ADN-ului considerate „non-codante”, adică zone care nu produc proteine. Riscul ca un astfel de agregat să lovească precis o genă vitală rămâne statistic minimal.
În mod comparativ, cercetătorii subliniază chiar că vârsta înaintată a unui tată în momentul concepției reprezintă un risc de mutație mai ridicat pentru copil decât expunerea la radiații măsurată în acest studiu.
Atomul lasă, într-adevăr, o semnătură, dar natura și timpul rămân factori mult mai puternici ai variației genetice. Studiul a fost publicat în revista științifică Scientific Reports.
