450.000 de păsări marine pierdeau viața, în fiecare an, pe o insulă îndepărtată din Oceanul de Sud. Cauza? O armată de pisici sălbatice. Toate se trag dintr-un grup de doar cinci feline, aduse acolo cu un scop care părea întemeiat: scăparea de șoareci.
În 1949, pe Insula Marion, un teritoriu sub-antarctic aflat sub administrația Africii de Sud, o stație științifică era bântuită de rozătoare. Șoarecii făcuseră prăpăd prin bazele cercetătorilor, iar soluția părea de o simplitate cuceritoare.
Cinci pisici au fost eliberate în natură, cu misiunea clară de a ține sub control hoardele de invadatori nepoftiți. Nimeni nu a calculat însă cât de specială era acea insulă.
Marion nu avea prădători naturali pentru feline: niciun animal nu le vâna, nicio maladie nu le slăbea și niciun concurent nu le disputa hrana. În acest vid ecologic, cele cinci au întemeiat o populație care a explodat vertiginos, ajungând la un efectiv estimat între 2.500 și 3.400 de exemplare.
Pisicile au găsit în păsări o sursă nesfârșită
La o asemenea densitate, șoarecii nu mai puteau acoperi nevoile alimentare ale tuturor. Pisicile s-au reorientat rapid către o sursă de hrană aparent inepuizabilă: păsările marine care cuibăreau cu milioanele pe insulă.
Albatroșii, petrelii și celelalte specii nu știau să se apere de un mamifer prădător, pentru că nu întâlniseră niciodată unul. Puii și adulții, neputincioși în cuiburile lor, au devenit o țintă ușoară. Un petrel mic, Pelecanoides urinatrix, a dispărut pur și simplu de pe Marion.
La apogeul dezastrului, în jurul anului 1980, bilanțul anual ajunsese la 450.000 de păsări ucise, iar unele surse urcau estimările până la 455.000. Pierderea este cu atât mai gravă cu cât insula nu este un loc oarecare.
Împreună cu insulele învecinate Prințul Eduard, ea concentrează aproape 90% din diversitatea de plante superioare, insecte și păsări din întregul Ocean de Sud.
Peste un milion de păsări marine, aparținând a douăzeci și nouă de specii, cuibăresc în acest arhipelag, care adăpostește 40% din populația mondială de albatroși rătăcitori, o specie deja considerată vulnerabilă de Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii.
Eradicarea a reușit, dar șoarecii au preluat ștafeta
Abia în 1977, autoritățile sud-africane au trecut la contraatac, pornind cel mai amplu program de eradicare a pisicilor pe care îl văzuse lumea până atunci.
Planul a combinat metode dure: capturarea și eutanasierea, vânătoarea cu câini și arme, momeli otrăvite cu fluoracetat de sodiu și eliberarea deliberată a virusului panleucopeniei feline, o boală extrem de periculoasă pentru pisici, dar inofensivă pentru restul faunei locale.
Campania a fost una de durată, dar a reușit. Astăzi, Insula Marion este oficial liberă de feline. Însă dispariția felinelor a lăsat locul liber, iar șoarecii au profitat imediat, înmulțindu-se necontrolat.
Mai mult, unii au început să atace puii de albatros, în cazul a cel puțin două specii deja afectate de moartea prematură a adulților pe mare.
Petrelii care își sapă galerii în pământ pentru a cuibări, aceleași păsări care abia începeau să își revină după ravagiile feline, se confruntă acum cu o amenințare nouă, la fel de neașteptată. Totuși, există un motiv de optimism dincolo de această criză.
Pe Insula Lord Howe, din Australia, eliminarea rozătoarelor a produs un efect aproape miraculos: succesul reproducător al petrelului cu aripi negre a urcat de la 2,5% la 67% imediat după intervenție.
Un semnal că, dacă i se acordă timp și sprijin, chiar și Marion ar putea găsi, la un moment dat, un nou echilibru. Povestea Insulei Marion rămâne astfel un avertisment pentru orice decizie umană luată cu lejeritate.
Într-un ecosistem închis, o singură specie adusă din afară, oricât de inofensivă pare, poate înclina balanța unui echilibru construit de-a lungul unor milenii.
Întrebarea care se ridică, dincolo de cazul de față, este câte alte insule îndepărtate plătesc, chiar acum, prețul unor gesturi la fel de aparent banale.
