Un stadion poate înghiți bani publici chiar și atunci când tribunele sunt goale. De la deschiderea din 2012, Metropola Europeană din Lille plătește în fiecare an aproximativ 15 milioane de euro către grupul Eiffage.
Suma plătită către Eiffage este pecetluită în contract: fie că arena găzduiește cincizeci de meciuri pe sezon, fie că rămâne pe jumătate goală, plata nu se schimbă.
Contractul prevede un plafon teoretic de 24,7 milioane de euro pe an – suma maximă posibilă – dar contribuția netă a metropolei a rămas, vreme îndelungată, în jur de 15 milioane de euro pe an.
Angajamentul se întinde pe peste treizeci de ani, mai exact 31 de ani, până în 2043, când se încheie concesiunea. Adunând ratele, totalul trece de 450 de milioane de euro.
În schimb, construcția a costat 324 de milioane de euro: 282 de milioane pentru stadionul propriu-zis și 42 de milioane pentru amenajările din jur. Cu alte cuvinte, plățile programate depășesc cu mult valoarea construcției.
Retrogradarea echipei umflă factura din bani publici
Paradoxul nu a scăpat celor care verifică banul public. La zece ani de la inaugurare, camera regională de conturi semnala deja o construcție financiară care ridica semne de întrebare. Ulterior, Curtea de Conturi a intrat și mai adânc în mecanism, iar concluziile sale au fost severe.
Parteneriatul public-privat sună bine pe hârtie: operatorul construiește, finanțează și exploatează, iar comunitatea plătește o redevență timp de decenii. În teorie, riscul economic rămâne la operator. În cazul Lille, riscul a ajuns în cea mai mare parte pe umerii contribuabilului.
Nimic nu ilustrează mai bine această inversare decât clauza legată de retrogradare. Dacă LOSC cade în Ligue 2, chiria plătită de club scade de la 4,7 milioane de euro pe an la 1 milion. Metropola acoperă diferența. Astfel, costul suportat din bani publici urcă de la 11 la 15 milioane de euro pe an.
Cu cât echipa joacă mai prost, cu atât factura pentru locuitorii din Lille crește. O mecanică de-a dreptul paradoxală, semnalată de Curtea de Conturi într-un raport preluat de presa regională. Problemele nu s-au oprit la formulele din contract.
De la semnarea înțelegerii, în 2008, documentul a fost reinterpretat, ajustat și contestat în fața instanțelor. Fiecare rundă judiciară a adăugat milioane la factura inițială.
Ultima mare confruntare a venit în august 2023, când tribunalul administrativ din Lille a dat o soluție parțială într-un dosar care mocnea de ani buni între metropolă și Eiffage Lille Stadium Arena, filiala 100% a grupului Eiffage, înființată special pentru acest proiect.
Instanța a obligat metropola să plătească operatorului 49.937.275,85 euro pentru prejudicii suferite în timpul construcției și punerii în funcțiune.
Din această sumă, 9.506.186,15 euro reprezintă o ajustare a redevenței pentru intervalul 12 august 2012 – 31 decembrie 2022, după ce judecătorii au stabilit că modul de calcul aplicat de metropolă încălca prevederile contractului.
Demersurile prin care operatorul a solicitat recalcularea unor redevențe pot fi citite și ca încercări de renegociere a contractului, chiar dacă firma respinge o asemenea lectură.
Un stadion plătit aproape dublu pe termen lung
Curtea de Conturi a criticat, pe fond, modul în care a fost guvernat financiar contractul. Costurile suplimentare au fost puse, în explicațiile oficiale, pe seama caracterului inovator al proiectului: un complex polisportiv de 50.000 de locuri îmbinat cu o sală de spectacol de 25.000 de locuri.
O ambiție urbanistică pe care metropola a plătit-o scump, inclusiv în instanțe. Veniturile promise nu au fost niciodată la înălțimea previziunilor. Stadionul trebuia să devină o fabrică de evenimente: concerte, competiții internaționale, spectacole.
În realitate, activitatea a rămas legată aproape exclusiv de meciurile LOSC. Au existat și excepții – Cupa Davis, Campionatul Mondial de handbal – dar concertele au fost rare, iar încasările comerciale au rămas cu mult sub estimările inițiale.
O finanțare clasică, prin împrumut direct de 324 de milioane de euro de pe piețele de obligațiuni, ar fi eliminat, fără îndoială, marja încasată de operator pe parcursul întregului contract. Ar fi însemnat însă o datorie publică imediată și vizibilă.
PPP-ul a oferit un stadion livrat rapid, fără o astfel de gaură în buget la momentul construcției. La 13 ani de la deschidere, însă, factura continuă să crească, an după an, până în 2043.
Până atunci, locuitorii din Lille vor fi plătit aproape de două ori prețul construcției pentru un stadion pe care abia la finalul concesiunii îl vor putea numi, cu adevărat, al lor.
