În regiunea Appalaches a fost identificată o fosilă remarcabilă: prima veveriță zburătoare uriașă cunoscută. Specimenul, denumit Miopatarista și având o culoare cenușie, atingea dimensiunile unei pisici domestice, cântărind aproximativ 1,4 kilograme.
Deși prezintă similitudini cu speciile asiatice contemporane, nu se cunoaște să aibă descendenți direcți printre veverițele zburătoare actuale.
Dimensiunea sa considerabilă și capacitatea de a se deplasa între copaci suscită întrebări referitoare la comportamentul său și la factorii care au contribuit la dispariția sa.
Această descoperire excepțională provine dintr-un sit fosilifer bogat în vestigii ale faunei preistorice, oferind o perspectivă asupra ecosistemului din Appalaches de la sfârșitul Pliocenului, acum circa cinci milioane de ani.
În această zonă, un fost lac de mari dimensiuni a conservat fosilele, mărturii ale unei lumi dispărute.
Studiul acestor fosile permite paleontologilor să reconstruiască o imagine detaliată a ecosistemului preistoric, relevând că veverițele zburătoare conviețuiau cu mastodonți și rinoceri care populau pădurile luxuriante ale regiunii.
Aceste animale aparțin unui grup taxonomic existent astăzi doar în Asia, în țări precum Japonia, China și Indonezia. Aceste miopauriști, deși diferiți de veverițele moderne, posedau caracteristici comune, inclusiv abilitatea de a plana între arbori.
Fosila oferă informații valoroase despre istoria migrațiilor faunei.
Se presupune că această veveriță zburătoare de dimensiuni mari a făcut parte dintr-un val migrator care a traversat podul terestru Bering, o porțiune de uscat care conecta odinioară Asia și America de Nord, acum aproximativ 5 milioane de ani.
Această punte s-ar fi format în timpul perioadelor glaciare, permițând migrația a numeroase specii între continente și contribuind la apariția unei faune comune ambelor emisfere.
Descoperirea acestei fosile, prezentată în publicația Journal of Mammalian Evolution, ridică aspecte importante privind extincțiile care au afectat numeroase specii la sfârșitul perioadei glaciare.
Se pare că aceste veverițe au supraviețuit mai mult timp decât omologii lor eurasiatici, înainte de a dispărea în timpul glaciațiunilor. Această persistență relativă o transformă într-un exemplu relevant de „fosilă vie”, un animal ai cărui strămoși direcți au dispărut cu mult timp în urmă.
Cercetătorii investighează motivele pentru care această specie a rezistat atât de mult timp după dispariția formelor similare din Eurasia. Se iau în considerare diverse ipoteze, printre care influența climei, a mediului înconjurător sau a competiției cu alte specii.
Analiza acestei fosile ar putea facilita o mai bună înțelegere a factorilor care au determinat extincția a numeroase specii la sfârșitul epocii glaciare și a cauzelor disparițiilor diferențiate în timp.
Această descoperire aduce astfel noi perspective asupra dinamicii ecologice a acelei perioade și asupra condițiilor care au modelat fauna preistorică.
