Știți foarte bine. Știm cu toții. Când o felie de pâine unsă cu unt îți alunecă din mână, lunecă din farfurie sau scapă de pe blatul din bucătărie, pare că lovește podeaua invariabil cu partea unsă în jos. O mică lege crudă a micului dejun stricat, de parcă universul ar avea ceva personal cu noi.
Ani la rând, oamenii de știință au respins ideea ca pe o iluzie cognitivă: șanse egale, 50/50. Apoi, în 1995, fizicianul Robert Matthews a pus matematica la treabă și a arătat ceea ce bucătăriile știau deja: pâinea prăjită are, de fapt, o tendință naturală să aterizeze cu untul în jos.
Vinovatul nu e Murphy. E înălțimea mesei. Matthews, de la Universitatea Aston, și-a publicat concluziile în European Journal of Physics, într-un studiu care a fixat riguros fenomenul într-o gamă largă de condiții.
Pentru această contribuție la înțelegerea necazurilor cotidiene, a primit în 1996 premiul Ig Nobel pentru fizică, distincția care recompensează cercetările care „mai întâi te fac să râzi, apoi să reflectezi”. Primul lucru pe care l-a lămurit Matthews: untul n-are aproape nicio legătură.
Câteva grame întinse pe felie nu schimbă în mod semnificativ dinamica căderii. Matematicianul Ian Stewart confirmă că efectul asupra mișcării și aerodinamicii e neglijabil, fiindcă untul e absorbit mai ales spre centrul feliei. Ați unge pâinea sau nu, rezultatul ar fi, în linii mari, același.
Mecanismul real este pur geometric și gravitațional. Când felia începe să alunece de pe marginea farfuriei ori a mesei, nu cade drept în jos. Mai întâi se răstoarnă, pivotând în jurul punctului de contact cu muchia. Acea rotație inițială decide cum va lovi, în cele din urmă, podeaua.
Iar aici intervine înălțimea fatidică a meselor: viteza de rotație e prea mică pentru a aduce la timp partea unsă în sus. De la o masă standard, de aproximativ 75 de centimetri, felia execută cam o jumătate de tură în cădere.
Dacă pe masă era cu untul în sus, pe gresie ajunge, de regulă, cu untul în jos.
O amplă experiență națională realizată în 2001, la care au participat peste o mie de elevi britanici și care a însumat 21.000 de „zboruri” de pâine, a confirmat spectaculos teoria lui Matthews: felia care cade din farfurie atinge podeaua cu untul în jos aproape de două ori din trei.
Simulări informatice sofisticate au rafinat rezultatele, ținând cont și de alunecarea feliei pe marginea mesei. Frecarea grăbește ușor rotația, dar, în condiții realiste – când felia depășește marginea doar câțiva centimetri –, pâinea tot pe dos aterizează.
Matthews a mers și mai departe, legând fenomenul de constantele fundamentale ale fizicii. Ca felia să facă o rotație completă și să ajungă cu untul în sus, ar trebui să cadă de la circa trei metri înălțime. Iar această valoare nu e întâmplătoare.
Cam pe la trei metri se află și limita maximă a staturii pe care un om o poate avea fără ca o cădere obișnuită să devină, sistematic, mortală. Dincolo de acest prag, impactul ar rupe legăturile chimice din osul craniului.
Limita rezultă din raportul dintre forța electromagnetică, care ține corpul laolaltă, și gravitație, care ne poate sfărâma la cădere. Cu alte cuvinte, dacă am fi suficient de înalți încât mesele noastre să aibă trei metri, felia ar avea timp să se întoarcă și ar lovi podeaua cu untul în sus.
Dar fiecare poticnire ar fi un risc major. Matthews conchide, cu un umor ușor dezabuzat, că această manifestare a legii lui Murphy e, pur și simplu, o trăsătură inevitabilă a universului: toate organismele de talie umană sunt condamnate să trăiască experiența feliei care cade prost.
