De zeci de ani, boala Alzheimer rămâne o enigmă încăpățânată: sfidează tratamente, derutează cercetători, frânge speranțe.
O echipă de la Harvard Medical School aduce însă în prim-plan un detaliu neașteptat, aproape invizibil: un deficit de litiu natural în creier ar putea fi printre primele semne ale bolii – și poate chiar un factor declanșator.
O ipoteză discretă, cu implicații mari pentru diagnosticarea timpurie și pentru prevenție. Litiul este cunoscut mai ales ca medicament psihiatric, folosit în doze mari pentru tulburarea bipolară sau anumite forme de depresie.
La concentrații infime – mult sub cele din medicină – rolul lui se schimbă. Devine un fel de gardian al creierului, menținând echilibre fine în timp.
Potrivit cercetătorilor Bruce Yankner și Liviu Aron, litiul natural ajută la limitarea inflamației și la prevenirea degenerării neuronale asociate îmbătrânirii.
Concluziile lor se sprijină pe un deceniu de lucru: experimente pe șoareci, analize de țesut cerebral uman și recoltări de sânge de la oameni aflați în diferite stadii ale sănătății cognitive. Imaginea care se conturează este limpede și îngrijorătoare.
Creierele persoanelor cu tulburări cognitive ușoare – adesea etapa incipientă a Alzheimer – conțin niveluri de litiu vizibil mai scăzute decât ale celor sănătoase. Iar acest deficit ar putea apărea cu ani buni înainte de primele semne clinice. Nu ar fi un simplu efect secundar al bolii.
Cercetătorii arată că plăcile amiloide – acele aglomerări de proteine anormale caracteristice Alzheimer – „prind” litiul și îl fac indisponibil exact când ar fi mai util. Se naște astfel un cerc vicios.
Odată capturat, litiul își pierde capacitatea de a proteja neuronii; inflamația se intensifică, degenerarea avansează; pe măsură ce boala progresează, litiul devine tot mai rar, iar deteriorarea neuronală se accelerează.
La șoareci, reproducerea acestui mecanism a dus la un declin rapid al memoriei și la agravarea leziunilor cerebrale. În mijlocul acestei povești, apare o speranță terapeutică neașteptată: orotatul de litiu.
Spre deosebire de formele farmaceutice clasice, acest compus ocolește „capcana” plăcilor amiloide și rămâne disponibil pentru creier. Administrat la șoareci model pentru boala Alzheimer, el nu doar a oprit progresia patologiei, ci a și restabilit funcțiile memoriei.
Totul la doze de o mie de ori mai mici decât cele utilizate în psihiatrie și fără efecte toxice observate de-a lungul întregii vieți a animalelor. Dacă rezultatele se confirmă la oameni, felul în care ne apropiem de Alzheimer s-ar putea schimba semnificativ.
Măsurarea litiului natural din sânge ar putea deveni un instrument de depistare timpurie, capabil să identifice persoanele cu risc înainte de apariția simptomelor. Mai mult, o suplimentare ultra-redusă de litiu, calibrată pentru fiecare individ, ar putea întârzia sau chiar preveni evoluția bolii.
Observații epidemiologice anterioare sugerau deja că zonele cu apă potabilă bogată în litiu au o prevalență mai mică a demenței. Entuziasmul cere însă prudență.
Echipa de la Harvard insistă că automedicația nu este o soluție, iar studiile clinice pe oameni sunt esențiale pentru a confirma eficacitatea și siguranța acestei abordări.
Până atunci, această linie de cercetare luminează mecanismele timpurii ale Alzheimer și mută atenția către un factor biologic subtil, dar posibil decisiv.
