Oase vechi de peste 11 milioane de ani, dezgropate în sudul Germaniei, rescriu povestea celui mai blând dintre urși. Panda uriaș de azi, care-și petrece 14 ore din zi sfărâmând bambus, coboară dintr-un strămoș care mânca și carne.
Cercetătorii au analizat fosila unui animal botezat Kretzoiarctos beatrix, descoperit pe situl Hammerschmiede – același loc unde, în 2019, au găsit rămășițele unui primat biped vechi de 11,5 milioane de ani. K. beatrix era mai mic decât panda modern, dar robust: cântărea peste 100 kg.
În jur, ecosistemul gemea de viață – de la nevăstuici de nici un kilogram până la tigri cu dinți de sabie. În mijlocul acestei diversități de prădători, strămoșul panda se hrănea cu orice: plante și animale deopotrivă. Cum au aflat oamenii de știință? Privind dinții.
Suprafețele de mestecat ale lui K. beatrix nu semănau deloc cu molarii turtiți și puternici ai panda de azi, specializați în zdrobirea tulpinilor de bambus.
În schimb, semănau izbitor cu dinții unui urs brun modern – un animal care se adaptează rapid la tot ce găsește, de la fructe la pește la căprioare. Strămoșul panda era un omnivor versatil, nu un erbivor inflexibil. Această descoperire zguduie imaginea pe care o avem despre panda moderni.
Deși sunt încadrați în ordinul Carnivora, ei trăiesc aproape exclusiv din bambus – 99% din dietă. Și nu sunt echipați pentru asta: stomacul și intestinele lor sunt de carnivor, nu de erbivor.
Pentru a scoate destui nutrienți dintr-o plantă săracă în proteine și calorii, un panda adult înghite până la 38 kg de bambus pe zi. Fălcile și molarii zdrobesc tulpina, iar flora intestinală încearcă să descompună celuloza – dar procesul e departe de eficiența unei vaci sau a unei capre.
Întrebarea care i-a chinuit pe biologi ani de zile: de ce s-ar specializa o creatură cu fiziologie de prădător pe o dietă atât de săracă? Răspunsul parțial, sugerat de K. beatrix, e că specializarea asta e recentă.
Cu peste 11 milioane de ani în urmă, strămoșii panda încă se hrăneau ca urșii obișnuiți. Abia mai târziu s-au restrâns la bambus – probabil din cauza abundenței acestei plante în regiunile din China unde au supraviețuit. E o adaptare târzie, nu o trăsătură ancestrală.
Descoperirea de la Hammerschmiede nu oferă încă toate răspunsurile. Momentul exact al tranziției rămâne necunoscut. Dar arată limpede că ursul pașnic de astăzi, ros de foame la fiecare 14 ore, a moștenit un trecut carnivor pe care l-a abandonat cu mult timp în urmă.
Și de atunci, întreaga lui biologie luptă să se împace cu alegerea asta.
