Arheologii credeau că au dat peste un recipient cu parfumuri romane vechi de aproape două milenii. Realitatea i-a lovit ca un pumn în stomac.
În loc de esențe florale prețioase, în interiorul unei fiole de sticlă sigilate acum 1.900 de ani zăcea o substanță pe care nimeni nu și-ar fi dorit să o descopere: primele dovezi fizice că medicii din Antichitate foloseau excremente umane în tratamente. Iar rețeta era departe de a fi întâmplătoare.
Totul a plecat de la un muzeu din Bergama, Turcia, acolo unde arheologul Cenker Atila, de la Universitatea Cumhuriyet, cerceta obiectele dintr-un mormânt din Pergamonul antic. Privirea i s-a oprit asupra unui unguentarium – o sticluță mică, din sticlă subțire, pe care vremea o lăsase intactă.
Sigiliul de lut era încă pe loc. Înăuntru, un reziduu maroniu, aproape negru, fusese ignorat de zeci de ani.
Ce au dezvăluit analizele chimice de laborator?
Nu mirosea a nimic. Dar curiozitatea l-a împins mai departe. Atila a cerut o analiză chimică aprofundată. Iar rezultatul, publicat pe 19 ianuarie în Journal of Archaeological Science: Reports, a rescris un fragment din istoria medicinei.
Cercetătorii au recurs la cromatografia de gaze cuplată cu spectrometria de masă – o tehnică de ultimă oră care descompune probele până la nivel molecular. Ce au găsit în acele reziduuri maro? Coprostanol și 24-etilcoprostanol. Pentru nespecialiști, nume greu de reținut.
Pentru chimiști, însă, sunt biomarkeri de necontestat: substanțe care se formează exclusiv în tractul digestiv, în timpul digestiei colesterolului. Raportul exact dintre ele a confirmat originea: era vorba de fecale umane. Dar flaconul nu conținea doar atât.
Analiza a scos la iveală și carvacrol – un compus aromatic specific cimbrului. Nu fusese o contaminare accidentală, ci un amestec deliberat. Excremente și plante aromatice, amestecate cu grijă.
De ce foloseau romanii rețete atât de respingătoare?
De ce cimbru? Răspunsul se ascunde în scrierile lui Galen, celebrul medic al Antichității, originar chiar din Pergam. În secolele al II-lea și al III-lea, medicina romană nu se ferea de remedii care astăzi ne-ar face să ridicăm din nas.
Textele vremii vorbeau despre tratarea inflamațiilor, infecțiilor sau tulburărilor de reproducere cu unguente pe bază de fecale. Galen însuși descria rețete precise, lăudând excrementele copiilor hrăniți cu leguminoase, pâine și vin. Dar medicii romani nu erau naivi.
Știau că mirosul unor astfel de preparate putea provoca dezgust și refuz. Așa că adăugau cimbru – nu cu scop terapeutic, ci ca să mascheze olfactiv ceea ce era greu de înghițit. Până acum, istoricii aveau doar cuvinte. Fiola din Pergamon a închis această dispută.
Este prima probă chimică directă: romanii nu doar că scriau despre unguente fecale – le și preparau și le foloseau. O sticluță mică de sticlă, veche de 1.900 de ani, ne amintește că medicina a fost dintotdeauna o luptă. Uneori, cu orice preț, chiar și cu prețul de a-ți ține nasul.
