Doisprezece iepuri au reușit, într-un final, ceea ce nici cele mai violente furtuni nu au putut: să transforme o insulă întreagă într-un deșert. Era 1878, iar Oceanul de Sud părea un loc în care omul putea îmblânzi hazardul.
Marinarii de pe o navă aflată în trecere au privit spre fâșia stâncoasă de la jumătatea distanței dintre Tasmania și Antarctica și au luat o decizie care părea atunci de bun-simț.
Au eliberat câteva exemplare de animale mici, blănoase, menite să asigure o sursă de hrană pentru orice echipaj naufragiat. Un plan simplu, aproape banal, care avea să scape complet de sub control.
Insula Macquarie, bătută neîncetat de vânturi și înconjurată de ape înghețate, nu avea niciun locuitor. Era teritoriul perfect pentru o rezervă de provizii vii. Nimeni nu putea anticipa atunci că acea colonie inițială, aparent inofensivă, avea să devină o forță distructivă de proporții biblice.
Fără niciun prădător natural care să le țină în frâu, animalele s-au înmulțit într-un ritm halucinant. În câteva decenii, numărul lor a explodat, depășind pragul de 100.000 de exemplare pe un teritoriu extrem de restrâns.
Nu mai era o cămară ascunsă, ci o armată flămândă care a început să devoreze tot ce prindea.
Cum a devenit o insulă verde un pustiu mut
Mecanismul distrugerii a fost lent, dar implacabil. Fiecare fir de iarbă smuls și fiecare vizuină săpată au lăsat solul descoperit, la cheremul ploilor și al rafalelor. Vegetația, care funcționa ca o plasă de protecție pentru pământ, a dispărut treptat.
Odată cu ea, au pierit și specii endemice, precum varza insulară sau margareta cu frunze de argint, care nu existau nicăieri altundeva pe planetă. Peisajul verde și luxuriant a fost înlocuit de pante goale, mute, unde viața părea să fi încetat.
Dar adevărata lovitură avea să vină abia când oamenii au încercat să repare greșeala. În 2000, pentru a proteja păsările marine, autoritățile au decis să elimine pisicile sălbatice, care făceau ravagii printre cuiburile acestora. Ceea ce părea o soluție logică a declanșat însă un dezastru înlănțuit.
Pisicile erau, fără să știe, un aliat fragil al omului: ele țineau sub control populația de iepuri. Odată ce au dispărut, iepurii au rămas fără niciun dușman și s-au înmulțit nestingheriți. Tratamentul aplicat pentru o boală a alimentat, de fapt, boala însăși.
O eradicare fără precedent a readus viața pe insulă
A fost nevoie de un plan de o amploare nemaivăzută pentru a opri acest cerc vicios. În 2007, guvernele din Tasmania și cel federal au pus la cale o operațiune fără precedent: eradicarea simultană a iepurilor, șobolanilor și șoarecilor de pe insulă.
Momeala aeriană cu substanțe toxice a fost combinată cu un virus care viza doar iepurii, iar echipe de câini dresați au pieptănat fiecare metru de teren accidentat. În primăvara anului 2011, operațiunea a început, vizând aproximativ 150.000 de iepuri și un număr necunoscut de rozătoare.
Câinii și mânuitorii lor au străbătut peste 90.000 de kilometri, într-un efort epuizant, pe un teritoriu ostil. Răbdarea a fost răsplătită. În 2014, după doi ani în care nu a mai fost semnalat niciun șobolan, șoarece sau iepure, insula Macquarie a fost declarată oficial curată de dăunători.
Victoria a fost salutată la nivel mondial ca un triumf al perseverenței umane. Iar natura, eliberată de povara care o sufoca, a răspuns într-un mod spectaculos.
La zece ani de la finalul campaniei, versanții cândva sterpi s-au acoperit din nou cu o vegetație bogată, iar ierburile cu smocuri au revenit în forță. Povestea acestei insule pierdute rămâne o lecție dură despre fragilitatea echilibrului natural.
Un gest mărunt, făcut cu intenții bune, a fost suficient pentru a declanșa o reacție în lanț care a durat mai bine de un secol și jumătate.
Și, pe măsură ce oamenii continuă să mute bunuri și specii dintr-un colț al lumii în altul, întrebarea rămâne suspendată: câte alte decizii aparent neînsemnate, luate astăzi, vor fi plătite de generațiile viitoare?
