De fapt, a ce miros cărțile vechi și de ce?

Mirosul cărților e preamărit de mulți și cu greu poate fi descris. În mare, bănuim de la ce ar putea veni, iar mucegaiul e parte integrantă.

Dar ce altceva mai dă mirosul caracteristic? Un studiu realizat de profesorul Matija Strlič, de la University College London, a scos la iveală componentele care creează izul pe care mulți îl cunoaștem și unii îl iubim.

Strlič și colegii săi au identificat o serie de compuși volatili produși de descompunerea rozinei în cerneli și ligninei în hârtie. Apoi, parte din mirosul caracteristic este dat de acidul acetic, ingredientul esențial din oțet. Pe măsură ce îmbătrânește, hârtia produce așa ceva, scrie IFL Science.

Autorul studiului este de părere că anumite mirosuri ar putea fi considerate ”patrimoniu cultural”, iar din această categorie face parte și cel al hârtiei vechi. Strlič vorbește despre mirosul cărților așa cum cunoscătorii de vin sau cafea descriu soiurile și aromele. El se referă la mirosul cărților ca la „o combinație de note de iarbă cu acizi și puțină vanilie, peste o bază de mucegai”.

Alături de elementele menționate anterior, paginile cărților emană și vanilină și benzaldehidă, cea care dă izul caracteristic migdalelor. De asemenea, toluenul intră și el în lista ingredientelor, o substanță cu un miros neplăcut, regăsit și în markere sau dizolvantul pentru vopsea, cunoscută pentru proprietățile sale euforice.

Toluenul are multe efecte secundare dacă este inhalat în cantități mari, dar de pe urma cărților nimeni nu s-a plâns până acum.

În funcție de momentul în care a fost tipărită o carte, pot exista substanțe chimice suplimentare, iar acestea pot fi chiar utile atunci când se încearcă datarea unei cărți. De exemplu, concentrațiile de furfurale mai ridicate sunt un marker al cărților publicate înainte de mijlocul anilor 1800, iar lista poate continua.

Articol interesant? Dă-l mai departe!

Lasă un comentariu