Cinci feline au reușit, într-o jumătate de secol, ceea ce niciun vânt antarctic nu izbutise: să transforme o insulă uitată de lume într-un cimitir pentru sute de mii de păsări. Și totuși, povestea adevărată începe mult mai devreme, cu un gest aparent banal, menit să rezolve o problemă de igienă.
În 1949, pe Insula Marion, o fărâmă de uscat bătută de furtuni în sudul Oceanului Indian, angajații stației meteorologice căutau o soluție pentru șoarecii care invadaseră clădirile. Rozătoarele ajunseseră acolo cu un secol în urmă, ascunse, probabil, în bunurile vânătorilor de foci.
Soluția aleasă atunci părea simplă și practică: aducerea unor pisici. Cinci exemplare domestice, menite să curețe baza de dăunători. Nimeni nu a întrebat ce s-ar întâmpla dacă acele feline ar scăpa de sub control.
450.000 de păsări ucise anual de feline
Răspunsul a venit apăsător, deceniu după deceniu. Pe o insulă fără copaci, fără prădători naturali și fără boli care să le țină în frâu, cele cinci pisici s-au înmulțit nestingherite. Până în 1977, populația lor ajunsese la aproximativ 3.400 de exemplare.
Un număr greu de imaginat pe un teritoriu atât de sterp, dar ușor de explicat: hrana era din belșug, iar competiția, inexistentă. Doar că meniul s-a schimbat între timp. Șoarecii, mici și dificil de prins în cantități suficiente, au fost abandonați treptat.
Felinele au descoperit o pradă mult mai accesibilă: petrelii care își sapă vizuinile direct în pământ. Fără copaci în care să se refugieze, păsările rămâneau vulnerabile în fiecare noapte, când se întorceau la cuiburi ghidându-se după miros.
Pisicile au învățat repede să pândească aceste reveniri nocturne, iar dezastrul a căpătat proporții greu de cuantificat. Studiile citate în literatura de specialitate, inclusiv una publicată în Polar Biology, au confirmat amploarea prăzii.
În anii 1970, aproximativ 2.000 de pisici ucideau anual aproape 450.000 de păsări marine. O lucrare din Antarctic Science dă o cifră aproape identică: înainte de eradicarea felinei, aproximativ 450.000 de petreli erau uciși în fiecare an.
Impactul s-a văzut imediat în rândul celor mai fragile specii. Petrelul obișnuit, o pasăre mică ce cuibărea în smocurile de iarbă de pe coastă, a dispărut complet de pe insulă.
Abia în 2015, la douăzeci și patru de ani de la plecarea ultimei pisici, specia a revenit timid într-un singur sector, în Golful Goodhope, pe o suprafață de reproducere de doar un hectar.
Când amploarea masacrului a devenit imposibil de ignorat, autoritățile sud-africane, care administrează insula, au declanșat în 1977 un program de eradicare prelungit. Prima armă a fost una biologică: 96 de pisici purtătoare ale virusului panleucopeniei feline au fost eliberate intenționat.
Virusul, extrem de contagios și aproape întotdeauna fatal, s-a răspândit rapid, reducând populația la jumătate în optsprezece luni. Dar nu a fost suficient. A urmat o campanie clasică de vânătoare, capcane și otrăvuri. Până în 1982, numărul felinelor scăzuse la aproximativ 600.
Apoi, vânătorii au urmărit ultimii supraviețuitori pe un teren vulcanic accidentat, sub ploi necontenite. În 1991, efortul părea să dea roade: doar opt pisici au fost capturate într-o perioadă de douăsprezece luni.
Ultima a fost prinsă în iulie a acelui an, încheind patruzeci și doi de ani de prădare neîntreruptă. Marion a rămas de atunci cea mai mare insulă din lume de pe care pisicile au fost eliminate cu succes.
Șoarecele, noul prădător al albatroșilor
Dar eliminarea unui prădător poate deschide ușa altui pericol, mult mai insidios. Eliberați de singura lor amenințare, șoarecii au proliferat într-un ritm greu de anticipat. În cei douăzeci de ani care au urmat, populația lor a explodat cu aproximativ 430%. Mai grav, obiceiurile lor s-au schimbat.
Nu au mai fost doar consumatori de semințe și insecte: au început să atace puii de albatros întinși în cuiburi, un comportament documentat pentru prima dată la începutul anilor 2000. Petrelii, la rândul lor, și-au revenit mult prea lent.
La două decenii după plecarea pisicilor, numărul vizuinilor ocupate crescuse cu doar 56%, mult sub creșterea de patru ori pe care modelele ecologice o preconizau. Acum, un proiect ambițios, numit Mouse-Free Marion, încearcă să elimine și șoarecii, la un cost estimat de 25 de milioane de dolari.
Insula fără copaci rămâne un experiment involuntar al intervenției umane, o lecție pe care ecosistemele izolate o oferă cu o cruzime rară: fiecare specie adusă din afară lasă în urmă o amprentă care poate dura o jumătate de secol, sau mai mult, până să se șteargă.
