Un om condamnat de propria boală a primit, din mâna unui chirurg, o injecție cu bacterii vii. Gestul părea o eroare fatală, poate o nebunie. În spatele lui însă se afla o ipoteză atât de îndrăzneață încât medicina oficială avea să o ignore timp de decenii. Sfârșitul secolului al XIX-lea.
Sarcomul, o tumoră rară care atacă oasele și țesuturile moi, însemna o sentință aproape fără apel. Chirurgia, singura armă disponibilă, ducea cel mai adesea la amputări mutilante, fără nicio garanție că boala fusese oprită. În acest peisaj sumbru, un tânăr chirurg din New York, William Coley,
a trăit un eșec care avea să-i redefinească destinul. Un pacient tânăr, operat de osteosarcom la mână, a murit la scurt timp după ce membrul fusese îndepărtat. Moartea nu era o excepție, dar pentru Coley a fost o lovitură personală.
În loc să accepte realitatea, a început să caute răspunsuri acolo unde alții vedeau doar dosare vechi. A stat cu orele în arhivele spitalului și a analizat metodic istoricul a aproape nouăzeci de pacienți cu sarcoame similare. Acolo a găsit un caz care nu ar fi trebuit să existe.
Un om cu o tumoră declarată inoperabilă se vindecase complet. Ce-i salvase viața? O infecție dură, erizipelul, provocată de bacterii streptococice, care adusese o febră cumplită. Tumoarea, pe care bisturiul nu reușise să o atingă, se topise după acea boală infecțioasă.
Pentru orice medic al vremii, povestea suna a coincidență. Coley a ales să o trateze ca pe un indiciu. Dacă o infecție întâmplătoare putea distruge o tumoare, oare aceeași infecție provocată intenționat ar fi putut face același lucru?
Raționamentul era o sfidare a prudenței, dar în 1891 a pășit în necunoscut. I-a injectat unui pacient numit John Ficken, a cărui tumoră fusese considerată inoperabilă, bacterii streptococice vii.
Succes clinic fără explicație științifică
Rezultatul a depășit orice așteptare. Febra indusă de infecție a declanșat un proces pe care nimeni nu și-l putea explica: tumora a început să regreseze și a dispărut aproape în totalitate.
Coley și-a publicat observațiile în același an, în Annals of Surgery, dar știa că un singur caz nu era o dovadă. A rafinat apoi metoda, creând un amestec de bacterii omorâte prin căldură, cunoscut sub numele de toxinele lui Coley.
Scopul era să reproducă același efect terapeutic fără să lase infecția să scape de sub control. Tratamentul nu era blând. Injecțiile provocau febra, iar uneori reacțiile deveneau greu de gestionat. Au existat și accidente, poate inevitabile într-o epocă în care imunologia nu exista încă.
Totuși, remisiunile observate la unii pacienți au fost suficient de convingătoare pentru ca toxinele să fie comercializate începând din 1899 și folosite în mai multe spitale timp de aproape treizeci de ani. Dar fără o teorie care să explice mecanismul, rezultatele păreau imprevizibile.
Pentru medicii obișnuiți cu rigoarea, terapia lui Coley avea ceva suspect. Lipsa unei dovezi biologice solide și metodologia imperfectă a vremii au transformat entuziasmul în scepticism.
Odată cu ascensiunea radioterapiei și a chimioterapiei, toxinele au fost uitate treptat, iar numele lui Coley a intrat într-un con de umbră.
De ce o idee respinsă a devenit revoluționară?
Povestea, însă, nu s-a oprit. Bradley Coley, fiul chirurgului, a continuat să apere moștenirea tatălui său, folosind toxinele ca adjuvant al operației, mai ales pentru a împiedica apariția micrometastazelor. Adevărata revoluție avea să vină însă din altă direcție.
Helen Coley Nauts, fiica lui William, a înființat în 1953 Institutul de Cercetare a Cancerului, dedicat studiului relației dintre sistemul imunitar și boli maligne. Ambiția ei era să găsească explicația științifică pe care tatăl ei nu avusese instrumentele să o ofere.
Abia după mai bine de o jumătate de secol, cercetările lui Steven Rosenberg asupra interleukinei-2 și a limfocitelor care infiltrează tumorile au oferit cheia. Infectiile bacteriene, se pare, pot activa sistemul imunitar până într-un punct în care acesta devine capabil să atace celulele canceroase.
Ceea ce Coley observase empiric, aproape orbește, avea în sfârșit o fundație rațională. Astăzi, el este considerat părintele imunoterapiei, o ramură a medicinei care folosește apărarea naturală a organismului împotriva cancerului, nu doar arme exterioare precum chimioterapia.
Ironia este că o abordare respinsă la vremea ei ca fiind periculoasă și lipsită de bază științifică a devenit o sursă de inspirație pentru cele mai moderne tratamente. Linia dintre o intuiție nebunească și o descoperire majoră poate fi uneori extrem de subțire.
Iar întrebarea rămâne: câte observații considerate astăzi prea bizare pentru a fi luate în serios vor deveni, peste ani, fundamentul medicinei viitoare?
