Miranda, un satelit de mici dimensiuni al lui Uranus, prezintă o geologie complexă ce a intrigat astronomii de la trecerea sondei Voyager 2 în 1986. Cu un diametru de doar 233 de kilometri, suprafața sa dezvăluie cratere, sisteme de falii și dovezi ale unei activități tectonice intense.
Emisfera sudică prezintă straturi geologice care sugerează perioade de remodelare, cu unități străvechi acoperite de straturi mai noi, numite coroane, caracterizate prin șanțuri concentrice. Prezența amoniacului pe suprafață indică o posibilă activitate geologică recentă.
Oamenii de știință explorează ipoteza existenței unui ocean subteran, similar celor de pe Enceladus și Europa. Această activitate geologică ar putea fi explicată prin încălzirea internă generată de forțele mareelor, influențate de rezonanța orbitală cu alte luni ale lui Uranus.
Cercetătorii de la Johns Hopkins Applied Physics Laboratory au analizat formațiunile geologice și au elaborat modele computerizate pentru a reconstitui istoria Mirandei.
Modelul care corespunde cel mai bine observațiilor sugerează existența unui ocean subteran, situat la aproximativ 30 de kilometri sub suprafață, cu o adâncime potențială de 100 de kilometri. Existența unui ocean subteran pe Miranda ridică întrebări despre posibilitatea existenței vieții.
Acest ocean ar putea oferi un mediu propice pentru microorganisme similare celor din medii extreme de pe Pământ. Confirmarea prezenței oceanului necesită misiuni spațiale viitoare, dotate cu sonde capabile să analizeze suprafața și, eventual, să foreze crusta.
Studiul lui Miranda contribuie la înțelegerea mecanismelor care modelează lunile înghețate din Sistemul Solar. Asemenea Europei, Ganymede sau Enceladus, Miranda, deși mică, demonstrează complexitatea geologică și procesele interne care pot exista pe corpuri cerești de dimensiuni reduse.
Aceste descoperiri subliniază importanța explorării acestor lumi pentru a înțelege evoluția corpurilor de gheață și potențialul lor de a adăposti viață.
