De la descoperirea sa în anul 1930, Pluto a reușit să capteze imaginația datorită poziției sale unice în cadrul sistemului solar.
Această stea înghețată, care a trecut prin dilema statutului de planetă și mai recent de planetă pitică, fascinează nu doar prin distanța enormă față de Soare, dar și prin orbita sa ieșită din comun.
Cel mai remarcabil este faptul că, în decursul unui secol aproape, Pluto încă nu a completat o singură rotație în jurul Soarelui.
Dacă avem răbdare să așteptăm acest eveniment astronomic planificat pentru anul 2178, parcursul istoric al lui Pluto se dezvăluie ca fiind plin de descoperiri și dezbateri aprinse. Intriga povestirii lui Pluto începe încă din secolul al XIX-lea când o anomalie în orbita lui Uranus a fost observată.
Astronomii, studiind mișcarea acestei planete, au constatat că nu se alinia exact cu ce preconizau legile gravitației lui Newton. Această descoperire în 1846 a dus la dezvăluirea lui Neptun, însă neregularitățile au persistat.
La începutul secolului XX, Percival Lowell, un astronom american, a emis ipoteza că o planetă necunoscută influențează traiectoriile lui Uranus și Neptun.
Începând cu anul 1905, el a inițiat cercetările de la observatorul său din Flagstaff, Arizona, pentru a descoperi acest obiect enigmatic numit „Planeta X”.
Chiar dacă Lowell nu a reușit să găsească această planetă pe parcursul vieții sale, activitatea lui a deschis drumul către o descoperire semnificativă.
Astfel, în 1930, Clyde Tombaugh a identificat un nou corp ceresc cu ajutorul unui comparator de clipire, folosit pentru a detecta mișcări subtile în cer. Aceasta a fost Pluto, numele sugerat de Venetia Burney, o tânără elevă britanică de unsprezece ani.
În epocă, Pluto a fost considerată a noua planetă a sistemului solar. Timp de șapte decenii și jumătate, Pluto a figurat în manualele școlare și pe hărțile sistemului solar ca ultima planetă.
Însă, la începutul anilor 2000, descoperirile din regiunile îndepărtate ale sistemului solar au zguduit acest statut.
Regiunea cunoscută sub denumirea de Centura Kuiper, plină de obiecte înghețate aflate dincolo de Neptun, a dezvăluit existența altor corpuri similare, cum ar fi Eris, Makemaké și Hauméa. În 2006, Uniunea Astronomică Internațională (IAU) a redefinit criteriile de clasificare a planetelor.
Un corp ceresc trebuie să îndeplinească trei condiții pentru a fi considerat planetă: orbita sa trebuie să fie în jurul Soarelui, să aibă destulă masă pentru a fi aproape sferic și să își domine gravitațional orbita.
Dat fiind faptul că Pluto împărtășește orbita sa cu alte obiecte din Centura Kuiper, nu îndeplinește toate condițiile, fiind astfel reclasificată ca planetă pitică, fapt care a generat dezbateri internaționale cu privire la această decizie.
Pluto se distinge printr-o orbită lungă, eliptică și înclinată. Este nevoie de aproximativ 248 de ani pământeni pentru a realiza o rotație completă în jurul Soarelui. Acest fapt înseamnă că nu a încheiat încă o astfel de revoluție de la descoperirea sa.
Prima „aniversare orbitală” va surveni pe 23 martie 2178. Deși cei care trăiesc acum nu vor avea ocazia să sărbătorească acest eveniment astronomic, acesta ne amintește de scara temporală vastă a evoluției planetelor îndepărtate.
Spre deosebire de planetele tradiționale, orbita lui Pluto îl aduce, în anumite momente, mai aproape de Soare decât Neptun, așa cum s-a întâmplat între anii 1979 și 1999.
Traiectoria sa excentrică îl apropie de Soare la 4,4 miliarde de kilometri la periheliu și îl îndepărtează până la 7,4 miliarde de kilometri la afeliu.
