Răceala comună face parte din viața oamenilor de foarte mult timp, dar este dificil să ne dăm seama când strămoșii noștri s-au confruntat pentru prima dată cu această boală sezonieră. Virușii răcelii sunt dificil de detectat în rămășițele umane antice, deoarece se descompun rapid.
Cercetătorii au folosit un amestec de arheologie, genetică și epidemiologie pentru a descoperi istoria răcelii comune. Virusurile ARN, care sunt principalii vinovați pentru răceală, se deteriorează mai repede decât virusurile ADN.
ADN-ul poate supraviețui mult timp în condiții dificile, dar ARN-ul se descompune ușor după moarte din cauza structurii sale chimice fragile.
În ciuda acestor provocări, unii cercetători au reușit să găsească material genetic viral străvechi în eșantioane umane, aruncând lumină asupra istoriei răcelii comune. În timp ce dovezile de virusuri ARN sunt rare, în dinți foarte vechi au fost găsite rămășițe de virusuri ADN, cum ar fi adenovirusul uman C, ceea ce sugerează că acești viruși ar fi putut exista cu sute de mii de ani în urmă.
Strămoșii noștri străvechi au trăit în contact strâns cu o mare varietate de animale, creând un ecosistem bogat în care virușii puteau prospera și evolua.
Pe măsură ce strămoșii noștri au început să se stabilească în spații mai restrânse, este posibil ca unii dintre acești viruși să se fi adaptat pentru a deveni viruși ai răcelii comune. În prezent, oamenii de știință dezvoltă noi metode de studiere a virusurilor din trecut, inclusiv prin examinarea rămășițelor umane conservate chimic de la instituțiile medicale.
Prin identificarea și secvențierea ARN-ului viral străvechi cu ajutorul unor tehnici precum PCR și secvențierea de generație următoare, cercetătorii speră să reconstruiască istoria evolutivă a virusurilor respiratorii.
Prin înțelegerea modului în care populațiile din trecut au interacționat cu virusurile reci, cercetătorii urmăresc să obțină informații despre epidemiologia bolilor respiratorii.
