În mai puțin de 45 de minute, peste 9.000 de oameni au murit – de șase ori mai mulți decât în dezastrul Titanicului. Totuși, puțini au auzit de Wilhelm Gustloff. Pe 30 ianuarie 1945, în Marea Baltică, o torpilă sovietică a lovit o navă germană care nu mai semăna cu nimic din ce fusese la lansare.
Construită în 1937 pentru programul nazist „Kraft durch Freude”, ea fusese gândită ca simbol al propagandei sociale: croaziere elegante, cabine spațioase și punți largi pentru muncitorii germani care meritau o pauză de la viața de zi cu zi. Putea transporta, în condiții normale, 1.465 de pasageri.
În ianuarie 1945, însă, la bord se aflau între 10.000 și 10.600 de oameni.
Haosul evacuării și impactul torpilelor sovietice
Armata sovietică înainta vertiginos prin Prusia de Est, iar milioane de civili germani fugeau spre vest prin ger cumplit – minus 20 de grade, drumuri înghețate, poduri distruse. Operațiunea Hannibal, cea mai mare evacuare maritimă din istorie, era organizată în panică de marina germană.
Wilhelm Gustloff a părăsit portul Gdynia cu o încărcătură de nedescris: refugiați, militari răniți, femei din Asistentul Femeilor Marinei, submariniști în pregătire și instructorii lor. Femei însărcinate, copii, bătrâni.
Oameni înghesuiți în săli de mese, pe holuri, pe punți – oriunde mai încăpea un trup. La ora 21:16, submarinul sovietic S-13, sub comanda lui Alexander Marinesko, a lansat trei torpile. Una a spulberat arcul navei. A doua a lovit sala de sport, acolo unde dormeau sute de femei din auxiliarul naval.
A treia a intrat în sala mașinilor și a tăiat curentul. În întuneric, la minus 18 grade, pe o mare agitată, mii de oameni s-au luptat să ajungă la bărcile de salvare. Multe erau înghețate în suporturi. Panica a răsturnat bărci întregi.
Sute de oameni au căzut în apă și au murit de hipotermie în câteva minute. În mai puțin de trei sferturi de oră, nava s-a scufundat. Au fost salvați aproximativ 1.200 de oameni. Între 9.000 și 9.400 au pierit.
De ce a fost uitată această catastrofă umană
De ce a rămas această catastrofă atât de puțin cunoscută? Răspunsul e simplu și incomod: victimele erau germane. Se întâmpla la sfârșitul unui război pe care Germania îl începuse și îl pierduse.
În perioada imediat postbelică, comemorarea suferinței germane era imposibilă din punct de vedere moral și politic în Occident. Iar în tabăra sovietică, Marinesko era un erou – scufundase două nave inamice în câteva zile. Nimeni nu voia să scoată în evidență costul uman al torpilelor lui.
Timp de zeci de ani, dezastrul a rămas îngropat în arhivele militare și în memoria dureroasă a supraviețuitorilor. Abia după reunificarea Germaniei și deschiderea arhivelor sovietice, în anii 1990, istoricii au început să reconstituie cu precizie ce s-a întâmplat.
În 2002, scriitorul Günter Grass a publicat romanul „Im Krebsgang”, care plasează scufundarea navei în centrul problemei memoriei germane a războiului.
Cartea a declanșat o dezbatere națională aprinsă: au germanii dreptul să-și comemoreze propriile victime civile, fără ca asta să fie văzut ca o relativizare a crimelor naziste? Discuția nu s-a încheiat nici astăzi.
