La doar 19,7 ani lumină de noi, astronomii au pus ochii pe HD 20794d, un super-Pământ de 6,6 ori mai masiv decât al nostru.
Ceea ce îl face cu adevărat straniu este traiectoria pe care o parcurge: o elipsă atât de alungită încât îl poartă, în 647 de zile, de la o distanță de 0,75 unități astronomice de steaua sa până la 2 UA. Pentru referință, Venus orbitează la 0,72 UA, iar Marte la 1,5 UA.
Așadar, această lume alternează între o poziție mai apropiată decât cea a lui Venus și una mai depărtată decât cea a lui Marte, traversând astfel zona locuibilă a stelei – acea regiune unde apa lichidă ar putea exista.
Când se află în punctul cel mai îndepărtat, temperaturile ar putea coborî sub-100°C, înghețând orice urmă de apă. Apropiindu-se de stea, gheața s-ar topi pentru scurt timp, creând o primăveră trecătoare.
La cea mai strânsă apropiere, efectul de seră ar putea face ca suprafețele să devină infernale, evaporând orice lichid. Trei anotimpuri potențiale – una de gheață, una de topire, una de arșiță – guvernează această planetă, fără vreo legătură cu înclinarea axei, așa cum se întâmplă pe Pământ.
Cum au detectat astronomii această anomalie?
Folosind metoda vitezei radiale, astronomii au măsurat oscilațiile minuscule ale stelei HD 20794, cunoscută și ca 82 Eridani, o pitică portocalie puțin mai puțin masivă și mai rece decât Soarele. Spectrografele ESPRESSO și HARPS, montate pe telescoapele din Chile, au captat aceste tremurături.
Dar zgomotul de fundal era atât de mare încât a fost nevoie de ani de muncă și de un algoritm special – YARARA – pentru a separa semnalul real al planetei de perturbări. Abia după o validare îndelungată, existența lui HD 20794d a fost confirmată.
În sistemul nostru solar, aproape toate planetele au orbite aproape circulare. HD 20794d atinge o excentricitate de 0,4. Cercetătorii suspectează că, în primele zile ale sistemului planetar, o planetă masivă ar fi putut perturba orbita lui HD 20794d înainte de a fi ejectată.
Interacțiunile gravitaționale cu celelalte două super-Pământuri din sistem – HD 20794b și HD 20794c, care au orbite mult mai regulate – ar fi putut, de asemenea, să modeleze această excentricitate misterioasă.
Poate susține viața o orbită atât de instabilă?
Această descoperire zguduie definițiile noastre despre zona locuibilă. Până acum, consideram că o planetă trebuie să rămână în acea regiune pentru perioade lungi, stabile, ca să fie favorabilă vieții.
HD 20794d arată că viața ar putea înfrunta condiții care apar intermitent – o fereastră de oportunitate care se deschide și se închide în fiecare ciclu orbital. Dacă planeta are o atmosferă groasă, aceasta ar putea acționa ca un regulator termic, atenuând extremele.
Fără o astfel de atmosferă, ciclurile de îngheț și evaporare ar face aproape imposibilă stabilitatea unui ecosistem. Pentru astronomi, HD 20794d devine o țintă prioritară pentru telescoape precum James Webb, care ar putea analiza compoziția atmosferei sale și căuta molecule asociate cu viața.
În fond, această lume ciudată ne reamintește că sistemul nostru solar, cu orbitele sale liniștite și previzibile, poate fi mai degrabă o excepție decât o regulă.
