Timp de decenii, inima galaxiei M77 a rămas un secret păzit de pereți de praf cosmic atât de denși, încât niciun telescop obișnuit nu putea străpunge întunericul. Acum, James Webb a spart zidul.
La 35 de milioane de ani-lumină de Pământ, acest monstru spiralat, cunoscut poetic drept Galaxy Squid, ascunde un motor atât de violent încât devorează anual echivalentul unui sfert din masa Soarelui. În centrul său, o masă de 13 milioane de sori este concentrată într-un volum inimaginabil de mic.
Dar adevărata surpriză abia începe să prindă contur. Folosind instrumentele NIRCam și MIRI în spectrul infraroșu, JWST a reușit să vadă dincolo de ceața care bloca lumina vizibilă și ultravioletă.
În loc de un nucleu simplu, imaginile au scos la iveală o structură de tip „bară” și un inel gigantic de formare a stelelor, care se întinde pe câteva mii de ani-lumină în jurul miezului.
Petele roșii strălucitoare de-a lungul brațelor spiralate nu sunt simple decorațiuni cosmice – acolo gazul devine atât de dens încât se prăbușește în noi sori. Totuși, cea mai tulburătoare descoperire ține de ceea ce nu se vede direct.
În 2022, detectarea unui neutrin de înaltă energie venit exact din această regiune a confirmat că miezul funcționează ca un accelerator natural de particule.
Astfel de particule-fantomă, aproape imposibil de captat, se nasc doar în medii extreme, unde forțele gravitaționale și frecarea transformă materia într-un focar de raze cosmice.
M77 devine astfel unul dintre puținii candidați, dincolo de Calea Lactee, capabili să propulseze particule la viteze apropiate de lumină. Dar datele JWST sugerează ceva și mai straniu. Inițial, astronomii au presupus că o singură gaură neagră supermasivă domina centrul.
Acum, mișcările învolburate ale gazului și prafului, pe care telescopul le poate urmări chiar și la distanțe de doar 0,1 parsec, indică un posibil dans dublu.
Două găuri negre uriașe, imposibil de distins individual la această rezoluție, ar putea orbita una în jurul celeilalte într-un balet gravitațional frenetic. Dinamica haotică a materiei din jurul lor devine astfel o semnătură indirectă, dar extrem de valoroasă.
Arhitectura întregii galaxii pare să alimenteze acest spectacol. Inelul de foc stelar care înconjoară miezul nu este un accident – gazul este concentrat natural în acea zonă precisă, creând un ciclu perpetuu de naștere și moarte a stelelor.
Cu fiecare imagine nouă, JWST nu oferă doar fundaluri spectaculoase, ci dezasamblează, piesă cu piesă, mecanismul unei mașini galactice aflată la maximum de turație.
