Pe fundul unor mări calde de acum 380 de milioane de ani, un prădător cu aripioare lobice își croia drum prin estuare.
Astăzi, craniul său perfect conservat, dezgropat din gheața Antarcticii, tocmai a spart unul dintre cele mai mari mistere ale evoluției: cum am reușit, noi, vertebratele, să părăsim apa și să respirăm aer.
Descoperirea a avut loc într-un loc pe cât de ostil, pe atât de improbabil – Munții Lashly, un pustiu de rocă și gheață care, acum sute de milioane de ani, făcea parte din supercontinentul Gondwana.
Atunci însă, clima era cu totul alta: țărmuri verzi, mări calde și o viață explodând în delturi mlăștinoase. Acolo a trăit Koharalepis jarviki, un pește răpitor de aproximativ un metru, ale cărui rămășițe, datorită unei șanse excepționale, au ajuns până la noi cu oasele craniene interne intacte.
Cercetătorii de la Universitatea Flinders au radiografiat acest craniu fără să-l atingă măcar. Și ce au găsit înăuntru a rescris cronologia tranziției spre viața pe uscat. Creierul lui Koharalepis nu mai era exact cel al unui pește, dar nici pe cel al unui amfibiu incipient.
Era exact la frontieră – o mașinărie biologică pregătită să facă saltul. Două descoperiri au zguduit laboratorul. Prima: în partea de sus a craniului, deschideri speciale care permiteau peștelui, atunci când se apropia de suprafață, să prindă direct aerul atmosferic.
Un fel de proto-plămân, o ventilație de avangardă care prefigura respirația aeriană adevărată. A doua: un organ cerebral ultrasensibil la lumină, un adevărat senzor de ritm circadian.
Pe uscat, zilele și nopțile sunt mult mai violente decât în adâncuri – iar acest ceas biologic intern era exact ce trebuia pentru a naviga prin ciclurile brutale de lumină și temperatură. Dar cum vâna o creatură cu ochi atât de mici? Probabil că nu se baza pe vedere.
Koharalepis era mai degrabă un specialist al vibrațiilor și al atingerii, un vânător tactil care adulmeca noroiul estuarelor după prăzi mici. O strategie care, pe uscatul încă pustiu, avea să devină esențială. Povestea nu se oprește însă la fosile.
Pentru a înțelege ce comutatoare genetice au fost trase pentru a face posibil acest Exodus, oamenii de știință privesc astăzi spre cea mai apropiată rudă vie a acestor colonizatori: peștele pulmonar.
Secvențierea ADN-ului său dezvăluie acum, în laborator, aceleași adaptări care, odată, au fost scrise în os.
