Un laringe fosilizat, descoperit acum aproape două decenii în Mongolia, ar putea rescrie tot ce știam despre sunetele pe care le scoteau dinozaurii. Până acum, singurele indicii veneau din comparații cu animalele moderne: T. Rex ar fi putut produce hohote joase, iar hadrosaurii – strigăte ascuțite.
Dar cartilajul, țesutul cheie al vocalizării, se degradează aproape complet în timp, lăsând paleontologii doar cu presupuneri. Descoperirea făcută de Junki Yoshida și echipa sa de la Muzeul Fukushima schimbă această ecuație.
Fosila, aparținând unui anchilosaur din specia Pinacosaurus grangeri, dezgropată în 2005, este considerată primul laringe cunoscut al unui dinozaur – o relicvă rară care oferă o fereastră directă spre trecut.
Cercetătorii au măsurat cu atenție două componente ale acestui organ: una care susține mușchii responsabili de deschiderea căilor respiratorii și o pereche de oase mai lungi, care ar fi putut controla forma traheei.
Rezultatele, publicate în Communications Biology, arată că prima parte era proporțional mai mare decât la animalele moderne comparate – semn că anchilosaurul putea produce sunete extrem de puternice, probabil pentru apeluri pe distanțe lungi.
Cealaltă structură, prin capacitatea de a modifica forma traheei, sugerează un control vocal mult mai fin decât s-ar fi crezut. Potrivit autorilor, această combinație le-ar fi permis anchilosaurilor să vocalizeze într-un mod asemănător păsărilor moderne.
Dar asta înseamnă că aceste creaturi masive ciripeau precum ciocârlele sau gutureau ca porumbeii? Victoria Arbour, paleontolog la Muzeul Regal BC din Canada, răspunde prudent: probabil că nu.
Ea subliniază că, deși studiul extinde gama de sunete posibile, anatomia laringelui la anchilosauri era diferită – părțile sale și oasele din jur erau aranjate altfel decât la păsări.
Mai mult, păsările moderne folosesc și alte organe pentru vocalizare, organe care pur și simplu nu existau la acești dinozauri.
Yoshida însuși admite că nu poate exclude complet ideea unor ciripituri sau gâlgâituri aviare, dar recunoaște că este mult prea devreme pentru a ști cu exactitate ce sunete scoteau.
Rămâne, așadar, misterul sunetelor pierdute – iar această fosilă, deși senzațională, nu face decât să adâncească întrebările.
