Dacă există, o gaură de vierme ar putea să amplifice lumina venită de la obiecte îndepărtate de până la 100.000 de ori. Iar asta ne-ar permite, în sfârșit, să le găsim. Până acum, nimeni nu a dovedit că aceste structuri teoretice există cu adevărat.
Dar un studiu publicat în Physical Review D arată cum am putea să le „vedem” fără să le privim direct: prin efectele pe care le au asupra luminii care trece prin preajma lor.
Conceptul e vechi de aproape șapte decenii – John Wheeler, fizicianul american, a botezat „găuri de vierme” în 1957 niște tuneluri ipotetice prin spațiu-timp.
Pe de o parte, o gaură neagră; pe de alta, o „gaură albă” – și între ele, o scurtătură care leagă două regiuni altfel separate ale universului. O analogie simplă: imaginați-vă o foaie de hârtie. Punctul de plecare e sus, destinația e jos.
Îndoiți foaia până când cele două puncte se ating – și distanța, oricât de mare, se reduce la o clipă. Deși existența reală a acestor obiecte rămâne o enigmă, oamenii de știință continuă să construiască scenarii teoretice.
Cel mai recent aparține unei echipe conduse de astrofizicianul Lei-Hua Liu, de la Universitatea Jishou din China. Cercetătorii au creat un model care simulează comportamentul unei găuri de vierme sferice, încărcate electric, și modul în care ea deformează spațiul din jur.
Dacă modelul se confirmă, atunci am putea detecta aceste obiecte indirect: prin lentila gravitațională pe care o produc. Lumina unei stele îndepărtate, curbându-se în câmpul lor, ar ajunge pe Pământ de zeci de mii de ori mai strălucitoare. Un semnal pe care telescoapele noastre l-ar putea prinde.
Doar că nimic nu e simplu în univers. Găurile negre, galaxiile și chiar roiurile de galaxii sunt suficient de masive pentru a produce același efect – să curbeze lumina și s-o amplifice.
A distinge semnătura specifică a unei găuri de vierme de zgomotul de fond al acestor mastodonți cosmici ar fi, spun autorii studiului, ca și cum ai încerca să deslușești vocea unei singure persoane într-un concert rock asurzitor. Rezultatele rămân, deocamdată, teoretice și produse de un model.
În realitate, detectarea efectivă a unei găuri de vierme s-ar putea dovedi cu mult mai complicată decât sugerează simulările. Dar primul pas e făcut: acum știm ce să căutăm.
