O femeie de 36 de ani ajunge la un spital din Africa de Sud, venită din Zambia pentru o nuntă. La treisprezece zile de la primele simptome – febră, dureri de cap, dureri musculare – moare. Ceea ce părea o intoxicație alimentară sau o gripă banală s-a transformat într-o catastrofă medicală.
În urma ei, alți patru oameni sunt infectați. Doar unul supraviețuiește. Epidemia, singura cunoscută până acum, a avut loc în 2008. La originea ei se află virusul Lujo, un agent patogen atât de rar, cât și de letal.
Numele său este format din primele două litere ale orașelor Lusaka și Johannesburg, acolo unde s-au înregistrat cazurile. Rata de mortalitate este de aproximativ 80%, ceea ce îl plasează deasupra celor mai cunoscute tulpini de Ebola. Cu toate acestea, nu există nici vaccin, nici tratament specific.
Virusul este clasificat drept agent patogen de mare importanță (HCID), iar specialiștii rămân alertați. Progresia bolii este înșelătoare și extrem de rapidă. După simptomele inițiale, pacientul pare să se amelioreze pentru scurt timp.
Apoi, brusc, intervine insuficiența multiplă a organelor – ficatul și rinichii cedând în câteva zile. Mecanismul exact al infectării nu este pe deplin cunoscut, dar transmiterea între oameni are loc prin contact direct cu sângele sau fluidele corporale, riscurile fiind maxime în mediul spitalicesc.
Epidemia din 2008 a început cu o femeie care s-a întors acasă după o nuntă. Simptomele ușoare s-au agravat, dar medicii au diagnosticat greșit cazul. După moartea ei, personalul medical care a asistat la transfer a căzut și el victimă. În total, cinci persoane s-au infectat; patru au murit.
Abia atunci autoritățile au realizat că se confruntă cu o febră hemoragică virală. Originea virusului Lujo rămâne un mister. Se bănuiește o sursă zoonotică – probabil rozătoare – dar nu s-a confirmat. Două studii au adus, totuși, unele răspunsuri.
În 2016, cercetătorii din Zambia au arătat că pacienții devin contagioși cu doar trei zile înainte de deces. Iar în 2024, un studiu israelian a descoperit că Lujo este singurul membru al familiei Arenaviridae care folosește proteina umană neuropilin-2 ca receptor principal de intrare.
Această descoperire deschide o potențială cale către un tratament – dar până atunci, virusul rămâne o amenințare tăcută, gata să reapară din umbră.
