La 124 de ani-lumină distanță de noi, planeta K2-18 b a captivat imaginația lumii întregi. Pentru scurt timp, a fost propusă drept un potențial prim exemplu de lume locuită în afara sistemului nostru solar, o veste care a făcut înconjurul globului.
De două ori în mai puțin de doi ani, în 2023 și apoi din nou în aprilie 2025, o echipă de cercetători de la Universitatea Cambridge, condusă de astrofizicianul Nikku Madhusudhan, a anunțat detectarea unei molecule intrigante în atmosfera sa: sulfura de dimetil, sau DMS.
Pe Pământ, acest gaz, cu aroma sa distinctivă de alge și mare, este produs exclusiv de viața marină, în special de fitoplancton și bacterii. Implicația era amețitoare: o dovadă indirectă a vieții extraterestre. Totuși, această ipoteză fascinantă s-a prăbușit recent.
În 2023 și, cu un semnal chiar mai puternic, în aprilie 2025, telescopul spațial James Webb a captat aceste semnale în atmosfera lui K2-18 b. Echipa a prezentat moleculele ca o posibilă biosignatură, o amprentă a vieții.
Contextul planetar făcea această ipoteză și mai seducătoare: K2-18 b este considerată un prototip pentru așa-numitele planete „hyceanice” – lumi vaste, acoperite de oceane de apă sub o atmosferă densă de hidrogen.
O planetă-ocean, unde DMS-ul plutind în atmosferă ar fi avut o singură explicație logică, cel puțin așa părea inițial. În aprilie 2025, oamenii de știință de la Cambridge au confirmat din nou prezența gazului, afirmând că DMS-ul părea de mii de ori mai abundent pe K2-18 b decât pe Pământ.
Articolul lui Nikku Madhusudhan a fost acceptat pentru publicare în „The Astrophysical Journal Letters”, generând titluri entuziasmante, cu o încredere de 3 sigma în detectarea DMS-ului.
Această valoare de 3 sigma înseamnă o probabilitate de doar 0,3% ca detecția să fie o întâmplare pură, un prag considerat suficient pentru a stârni interesul presei mondiale, chiar dacă pentru fizicienii de particule, un rezultat concludent necesită un prag mult mai înalt, de 5 sigma.
Echipa a utilizat telescopul JWST pentru a identifica semnăturile gazelor DMS și DMDS (o moleculă înrudită) în lumina stelară care a traversat atmosfera lui K2-18 b. Pe Pământ, aceste gaze sunt generate de fitoplanctonul marin și conferă aerului de mare mirosul său specific.
Narațiunea părea impecabilă. Poate chiar prea impecabilă. Însă, îndoielile au existat încă de la început, chiar dacă au fost eclipsate de valul mediatic.
Spre deosebire de alte anunțuri majore legate de JWST, NASA nu a emis un comunicat de presă pentru studiul din aprilie, o decizie care reflecta incertitudinea și dezbaterile intense din cadrul comunității științifice.
Sara Seager, planetolog la MIT, a rostit cuvintele pe care mulți le gândeau fără a le verbaliza: „Entuziasmul depășește dovezile” în cazul lui K2-18 b. Criticile tehnice nu au întârziat să apară.
Analizele independente ale datelor au indicat că spectrul de tranzit MIRI, obținut de telescop, ar putea fi afectat de erori instrumentale nerezolvate.
Aplicarea unor scheme diferite de eșantionare a lungimii de undă (binning) a generat o varietate largă de spectre planetare, conducând la interpretări atmosferice diverse. Simplu spus, modul în care erau procesate datele telescopului determina dacă DMS-ul era vizibil sau nu.
Schema de binning MIRI adoptată de echipa lui Madhusudhan favoriza prezența DMS/DMDS pe K2-18 b, dar o proporție covârșitoare de 87,5% dintre reconstrucțiile bazate pe scheme alternative de binning nu au identificat aceste molecule.
O lovitură suplimentară a venit dintr-o direcție neașteptată: oameni de știință au detectat DMS pe o cometă rece și lipsită de viață. Această descoperire a pus serios sub semnul întrebării utilitatea moleculei ca biosignatură.
„Este primul semn al unei surse abiotice”, a declarat Nora Hänni, chimistă la Universitatea din Berna. O cometă, fără alge, fără bacterii, fără oceane, doar chimie.
O nouă cercetare, susținută de modelări complexe, demonstrează că procesele abiotice, adică non-biologice, pot genera DMS și molecule înrudite în atmosfere bogate în hidrogen, similară celei de pe K2-18 b. Renyu Hu, un cercetător a cărui analiză a fost realizată sub egida NASA, a fost categoric: „Analiza noastră a arătat că procesele atmosferice de pe K2-18 b care nu implică viața, în special fotochimia, pot produce, de asemenea, niveluri detectabile de DMS și alte molecule organosulfurate.
Aceasta înseamnă că DMS-ul, singur, nu poate fi un semn definitiv de viață pe această planetă.” Fotochimia descrie reacția moleculelor la lumina stelară. Într
-o atmosferă saturată cu hidrogen, așa cum este cea de pe K2-18 b, radiațiile ultraviolete de la stea pot declanșa o serie de reacții care produc exact aceleași semnături spectrale atribuite inițial vieții. DMS
-ul și alte molecule similare pot apărea prin procese fotochimice fără a necesita prezența vieții. Ceea ce fusese perceput ca o amprentă biologică s-ar putea să nu fie decât chimie atmosferică obișnuită, într-un context extraordinar.
Un număr considerabil de gaze biosignature, utilizate pentru a identifica viața pe planete asemănătoare Pământului, se dovedesc a fi indicatori nesiguri atunci când se găsesc într-o atmosferă bogată în hidrogen.
Acest lucru ar necesita marcatori diferiți pentru a identifica activitatea biologică pe K2-18 b. Este ca și cum am căuta alge folosind un vocabular terestru într-un dicționar complet străin.
Întreaga poveste a K2-18 b a scos la iveală un aspect fundamental al căutării vieții în univers: rapoartele media globale și comunicatele de presă despre posibilele biosignature de pe K2-18 b au fost adesea mult mai afirmative decât articolele științifice în sine, care erau formulate cu prudență.
Aceasta este problema de fond. Madhusudhan însuși nu a pretins niciodată că a descoperit viață. El a vorbit despre un „semnal tentant” și un „indiciu posibil”. Mașina mediatică a făcut restul, transformând o incertitudine științifică într-o cvasi-certitudine pentru publicul larg.
Experiența K2-18 b nu este unică. Astrobiologia a mai cunoscut anunțuri foarte mediatizate, urmate de dezbateri aprinse și reinterpretări.
Anunțul din 2020 privind fosfina pe Venus, salutat o vreme ca o posibilă biosignatură, a fost și el contestat atunci când cercetătorii au găsit explicații alternative pentru caracteristicile spectrale observate.
De două ori în cinci ani, același scenariu: o detecție fragilă, o efervescență mediatică, apoi o revenire la realitate.
Pentru a afirma existența vieții extraterestre, oamenii de știință trebuie să realizeze atât o detectare robustă a unei biosignature atmosferice, cât și să ofere dovada că această biosignatură nu are nicio sursă abiotică.
Ambele condiții nu au fost îndeplinite pentru K2-18 b. În ceea ce privește DMS-ul, noua analiză găsește doar un semnal tentant, cu o încredere de aproximativ 2,7 sigma, mult sub pragul de 5 sigma cerut de comunitatea științifică pentru o detectare concludentă.
Pentru a atinge 5 sigma, probabilitatea unei detecții false ar trebui să fie mai mică de 0,00006%. Suntem departe de acest punct.
Ceea ce rămâne de la K2-18 b după această „dezumflare” este totuși substanțial: o atmosferă bogată în metan și dioxid de carbon, o posibilă înveliș de apă și un mister planetar intact.
Experimente de laborator efectuate în 2024 au demonstrat formarea abiotică a DMS-ului în condiții care simulează exoplanetele. DMS a fost detectat, de asemenea, în mediul cometar și interstelar, departe de orice formă de viață cunoscută.
Molecula este, așadar, mult mai omniprezentă decât se credea inițial. Iar K2-18 b rămâne, deocamdată, o planetă despre care încă nu știm cu adevărat ce să facem.
