Deși apa este leagănul vieții, ea reprezintă paradoxal și cea mai mare capcană a noastră. Peste 70% din suprafața globului este acoperită de lichid, dar 96% din această resursă vitală ne este, de fapt, fatală.
Dacă nu ne putem potoli setea cu o gură de apă oceanică, nu este vorba de un simplu defect de fabricație, ci de consecința unui „divorț” evolutiv, consumat cu sute de milioane de ani în urmă, atunci când strămoșii noștri au decis să întoarcă spatele sării.
Întreaga poveste începe în momentul în care primele forme de viață au ieșit din mări pentru a cuceri uscatul.
Pe măsură ce se aventura adânc în continente, strămoșii noștri îndepărtați – inclusiv liniile de primate care aveau să ducă la apariția omului – au părăsit zonele de coastă pentru a se stabili în apropierea lacurilor și râurilor de apă dulce. De
-a lungul a milioane de ani, selecția naturală a optimizat organismul nostru să funcționeze exclusiv cu apă dulce. Această „alegere” radicală a modelat celulele noastre, care au devenit dependente de un lichid relativ pur pentru a-și menține echilibrul.
Astăzi, pășim pe pământ cu o biologie specifică „locuitorilor de uscat”, total neadaptată chimiei complexe a oceanelor. De ce apasă acest trecut atât de greu asupra șanselor noastre de supraviețuire astăzi? Răspunsul stă în funcționarea rinichilor noștri.
Pentru a elimina deșeurile din sânge, rinichii produc urină, dizolvând impuritățile în apă. Însă, există o problemă fundamentală: sistemul nostru renal poate produce doar o urină mai puțin sărată decât propriul nostru sânge. Aici se închide capcana.
Apa de mare conține aproximativ 3,5% sare, adică o concentrație salină de peste trei ori mai mare decât cea a sângelui nostru. Dacă bem o cană de apă sărată, rinichii noștri primesc un semnal masiv de alertă.
Pentru a evacua toată această sare, ei vor trebui să extragă o cantitate mult mai mare de apă dulce chiar din țesuturile propriului nostru corp.
Acesta este cercul vicios al deshidratării: încercând să elimine sarea din apa de mare pe care tocmai am băut-o, organismul nostru își sacrifică propriile rezerve de lichid. Rezultatul este că, pe măsură ce bem mai mult, urinăm mai mult și celulele noastre se deshidratează tot mai mult.
Pentru a vizualiza mai bine ostilitatea oceanului, este util să ne imaginăm următorul scenariu: dacă am putea extrage toată sarea din mări și am răspândi-o pe continente, am trăi cu toții sub un strat de sare înalt de 166 de metri.
Strămoșii noștri au preferat să se îndepărteze de ea pentru a supraviețui, iar astăzi, a bea această apă echivalează cu o tentativă de a inversa milioane de ani de evoluție într-o singură înghițitură.
