Imaginați-vă o fotografie veche, îngălbenită de timp, cu bunicul dumneavoastră, zâmbitor, ținând mândru un pește aproape cât el de mare. Acum, gândiți-vă la o fotografie similară, făcută de dumneavoastră astăzi: sunteți la fel de mândru de o captură ce încape cu ușurință în palmă.
Pentru dumneavoastră, este o realizare. Pentru bunic, ar fi fost doar plevușcă. Această discrepanță subtilă de percepție poartă un nume științific ce poate suna descurajant: „Shifting Baseline Syndrome” – sindromul punctului de referință glisant.
Este mecanismul psihologic insidios care ne orbește în fața declinului biodiversității, pur și simplu pentru că memoria noastră colectivă se estompează cu fiecare generație. Ajungem să acceptăm ca „normal” ceea ce altădată ar fi fost de neconceput.
Conceptul a fost teoretizat în 1995 de către biologul Daniel Pauly, iar observația sa este pe cât de simplă, pe atât de tulburătoare: fiecare generație consideră starea mediului pe care l-a cunoscut în tinerețe ca fiind „norma” absolută.
Pe măsură ce această generație îmbătrânește și natura se degradează, ea percepe această pierdere. Însă, generația următoare, cea care se naște deja într-o lume alterată, consideră acea nouă stare, mai săracă, drept propria sa normă.
Este o amnezie ecologică transgenerațională, un proces prin care resetăm contoarele la zero odată cu fiecare naștere. În consecință, ceea ce acum 50 de ani ar fi fost considerat o catastrofă ecologică majoră, este astăzi perceput ca o situație banală, ba chiar satisfăcătoare.
Nu putem simți lipsa a ceea ce nu am cunoscut niciodată. Unul dintre cele mai izbitoare exemple ale acestui sindrom este ceea ce oamenii de știință numesc „fenomenul parbrizului”.
Dacă ați condus o mașină în anii ’80 sau ’90, probabil vă amintiți că, după o călătorie lungă de vară, parbrizul era plin de insecte strivite. Trebuia să frecați cu putere pentru a vă asigura vizibilitatea. Astăzi, puteți traversa țara fără să simțiți nevoia să curățați geamul.
Pentru un șofer de 20 de ani, acest lucru este perfect normal; el nici măcar nu observă absența insectelor. Pentru un specialist, însă, este semnul unei apocalipse silențioase: biomasa insectelor zburătoare a scăzut cu aproape 75% în 30 de ani în anumite rezervații naturale.
Din cauza punctului de referință glisant, această dispariție masivă nu provoacă o panică colectivă, deoarece majoritatea populației actuale nu a cunoscut niciodată vremurile în care cerul vibra de zumzetul vieții.
Pentru a valida această teorie, cercetătorii au condus un studiu fascinant, publicat în revista Conservation Biology. Ei au analizat decenii de fotografii de „pescuit sportiv la mare adâncime” realizate în Key West, Florida, între 1950 și 2007.
În fotografiile din anii ’50, peștii erau adevărați monștri marini, mai mari decât pescarii care îi prindeau. De -a lungul deceniilor, dimensiunea capturilor a scăzut inexorabil. Cu toate acestea, în fotografiile din 2007, zâmbetele pescarilor erau la fel de largi.
Ei se bucurau de capturile lor minuscule (comparativ cu cele din trecut), deoarece propriul lor sistem de referință se modificase. Nu știau că celebrează, de fapt, doar fărâme dintr-o abundență odinioară uluitoare. Pericolul amneziei ecologice este că diminuează ambițiile noastre de conservare.
Dacă suntem convinși că natura actuală, deși profund afectată, reprezintă „norma”, atunci ne vom lupta doar pentru a o menține în această stare, fără a mai aspira la restaurarea bogăției pierdute.
Ajungem să tolerăm dispariția progresivă a vieții, pur și simplu pentru că acest proces se desfășoară lent, de la o generație la alta. Pentru a contracara acest flagel cognitiv, știința și istoria rămân singurele noastre arme.
Avem datoria de a asculta poveștile celor vârstnici, de a consulta arhivele și de a refuza să acceptăm liniștea actuală a pădurilor ca pe o normalitate.
